Mănăstirea Nicula – ortodoxă sau greco-catolică?

06.10.2001, Bucureşti (Viaţa Cultelor) - Situată în apropierea oraşului Gherla (judeţul Cluj), mânăstirea ortodoxă de călugări Nicula este renumită prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul care a lăcrimat între 15 februarie şi 12 martie 1694. Anual, sute de mii de pelerini din toate colţurile României vin la această mânăstire să se roage la icoana Sfintei Fecioare, care continuă să facă minuni şi în zilele noastre.

Cel mai mare pelerinaj la mânăstirea Nicula se petrece în ziua hramului ei, 15 august – „Adormirea Maicii Domnului”, anul acesta, bunăoară, mânăstirea primind în perioada 10-17 august peste 300 000 de credincioşi, ortodocşi, dar cu siguranţă şi greco-catolici şi romano-catolici.

Mânăstirea Nicula este însă revendicată de Biserica Greco-Catolică, după cum scrie în ziarul bucureştean „România liberă”, suplimentul Aldine din 22 septembrie 2001, dr. ing. Laurenţiu Horia Moisin, preşedintele AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) Bucureşti. În articolul „Despre libertatea religioasă”, dl Moisin spune că mânăstirea Nicula a fost vreme de două secole şi jumătate un centru spiritual al Bisericii Române Unite cu Roma, un centru al călugărilor bazilieni. La fel afirmă Pr. prof. dr. Ioan M. Bota (n. 1920), în lucrarea „Mânăstirea Nicula în istoria vieţii religioase a poporului român”, apărută recent în editura „Viaţa creştină”, a Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla. Cuvântul înainte al acestei cărţi, semnat de autor, se încheie cu o rugăciune către „Bunul Dumnezeu ca, prin mijlocirea Maicii Sfinte, să lumineze mintea şi să încălzească inima celor care o folosesc (mânăstirea) şi astăzi fără nici un drept, s-o redea adevăraţilor ei stăpâni: preoţii, călugării şi credincioşii Bisericii Române Unite cu Roma”.

Cunoscându-i şi preţuindu-i pe ambii autori, primul imbold a fost să le dau dreptate, chiar cu un sentiment de vinovăţie, ca ortodox.

Numai că citind lucrarea Părintelui Bota, am găsit următoarele precizări, deloc lipsite de importanţă:

• biserica satului Nicula, atestată în 1552, a ars împreună cu tot satul în 1602;
• niculenii supravieţuitori şi-au construit o altă biserică închinată Sfintei Treimi, cu iconostas datat din 15 februarie 1694 şi clopot inscripţionat cu litere cirilice din 1696;
• în această biserică parohială a Niculei a fost adusă şi aşezată icoana Maicii Domnului zugrăvită de preotul român Luca din Iclod în anul 1681 şi cumpărată de nobilul român Ioan Cupşa din Nicula, care a dăruit-o bisericii parohiale din sat, închinată şi Sfintei Parascheva;
• icoana a fost cinstită cu mare evlavie de credincioşii creştini, locuitori ai satului, după cum este obiceiul românilor şi al Răsăritenilor de a preamări pe Preacurata Fecioară Maria;
• armatele împăratului Austriei Leopold I (1688-1715) i-au alungat pe turcii care năvăliseră în Transilvania, Banat şi părţile ungurene; regimente austriece au fost aşezate în diferite garnizoane, între care şi la Gherla, Dej, iar în iarna lui 1694 şi în satele din jurul Gherlei;
• la 15 februarie 1694, câţiva ofiţeri şi soldaţi romano-catolici din regimentul de călăraşi Hohenzollern de la Gherla s-au dus la Nicula şi au dorit să vadă biserica de aici, pentru că în ţara lor nu erau biserici răsăritene (ortodoxe);
• aceşti militari austrieci au fost primii care au văzut că Maica Sfântă din icoană plânge cu lacrimi adevărate şi, uimiţi de această întâmplare minunată, au alergat la preotul din sat, „popa Mihaiu”, şi i-au spus ceea ce au văzut. Bunul şi blândul preot Mihai, în vârstă de 60 de ani, alergă şi el cu frică şi cu smerenie la biserică, însoţit de ofiţeri şi soldaţi, şi ajungând la biserică văzu că icoana lăcrimează cu adevărat. Femeile din sat, sosite de faţă la această minune, ştergeau lacrimile de pe faţa Maicii Domnului, care însă nu încetau;
• tradiţia susţine că cei care au vizitat icoana lăcrimândă a Maicii Domnului nu au fost omorâţi de tătari sau turci şi mulţi bolnavi greu s-au vindecat vizitând-o;
• icoana a lăcrimat, cu mici întreruperi, zi şi noapte până la 12 martie acelaşi an, în total 26 de zile;
• groful Korniş, bărbat evlavios şi cucernic, a hotărât să ducă icoana în castelul său din Benediug, lângă Dej, socotind că aici icoana va fi ferită de a fi furată sau pângărită;
• o comisie bisericească formată din trei preoţi iezuiţi bine pregătiţi în ştiinţă, drept bisericesc şi Teologie a întocmit cuvenitele procese verbale însoţite de multe dovezi despre lăcrimarea Sfintei Icoane;
• românii din Nicula au cerut să li se restituie icoana, ameninţând cu răzvrătirea dacă nu s-ar fi făcut aceasta;
• în duminica de după Crăciunul anului 1695 icoana a fost reaşezată în biserica parohială din Nicula;
• comisia bisericească (romano-catolică) a adeverit minunea lăcrimării Maicii Domnului din icoana de la Nicula şi a trimis Curţii împărăteşti de la Viena actele procesului canonic;
• în această perioadă, la Viena se desfăşurau serioase tratative pentru aducerea românilor (ortodocşi) din Transilvania la unirea în credinţă cu Biserica Romei;
• împăratul Leopold I a poruncit ca icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului să nu fie nici a contelui (Korniş), nici a niculenilor, adică a bisericii parohiale din Nicula, ci să se aşeze într-o biserică deosebită care să fie zidită în hotarul Niculei, unde orice credincios, de orice lege, să aibă drept să meargă să se închine sfintei icoane;
• însăşi soţia contelui Korniş din Benediug a insistat pe lângă acesta ca să zidească mânăstirea de lemn de astăzi, cu ajutorul material şi bănesc al niculenilor, între 1700 şi 1705;
• imediat după unirea religioasă cu Biserica Romei (1697-1700), mânăstirea Nicula a devenit greco-catolică.

Sintetizând, reţinem că icoana este ortodoxă, a aparţinut unei biserici şi unor creştini ortodocşi, şi a fost mutată din porunca împăratului Leopold într-o biserică a tuturor, care trebuia să fie pur şi simplu creştină, nici ortodoxă, nici catolică. Mânăstirea a fost construită de groful catolic Korniş şi de credincioşii ortodocşi ai satului Nicula, dar după apariţia Bisericii Române Unite cu Roma, la 1700, mânăstirea a devenit greco-catolică. Părintele Bota evită însă să le spună ortodocşi locuitorilor din Nicula, numindu-i numai credincioşi creştini. Dacă în 1948 mânăstirea a fost confiscată de autorităţile comuniste şi atribuită Bisericii Ortodoxe Române (după cum scrie dl Laurenţiu Horia Moisin în articolul citat), ni se pare evident că de data aceasta mânăstirea a revenit celor care au construit-o (chiar dacă la data aceea a fost părtaş şi groful Korniş), iar icoana a rămas aşa cum a fost întotdeauna, ortodoxă.

În câteva rânduri buletinul „Viaţa Cultelor” a fost socotit ca având o poziţie filogreco-catolică. Personal, nu aş spune asta, ci numai că mai adesea am fost înclinată să dau dreptate Bisericii minoritare. De data asta, însă, lucrarea Părintelui Ioan M. Bota, pentru care am o mare dragoste în Domnul nostru Iisus Cristos, arată fără putinţă de tăgadă că mânăstirea Nicula nu poate fi înscrisă pe lista locaşurilor de cult pe care şi le dispută şi acum cele două Biserici româneşti. Şi aceasta pentru că socotim că mai importantă decât zidurile noii biserici construită în 1876-1879, sub Episcopul greco-catolic Mihail Pavel, este icoana Maicii Domnului, pictată de un preot ortodox pentru o biserică ortodoxă. În plus, cel mai probabil tot ce s-a construit mai apoi la mânăstirea Nicula a fost din banii dăruiţi de binecredincioşii creştini pentru harurile primite de la Dumnezeu prin această icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.