Curcubeul prieteniei la Oradea
14.08.2002, Oradea (Catholica) - În perioada 10-13 august a.c., mănăstirea franciscană de la Holod, judeţul Bihor, a fost gazda unei tabere de vară cu copiii handicapaţi, care a avut ca deviză: „Curcubeul prieteniei”. Evenimetul a fost organizat sub egida ASTRU-Oradea, în colaborare cu parohia Maserà de Padova, din Italia, cu binecuvântarea PSS Virgil Bercea.
La această tabără au participat zece copii de la Spitalul de Neuropsihiatrie, patru de la Centrul de Plasament „Hamburg”, patru de la Centrul de Plasament „Casa Noastră”, trei copii surdomuţi aflaţi în plasament familial. Au mai participat 12 copii de la Liceul Greco-Catolic, clasele Step by Step, zece voluntari ASTRU, din care două tinere specializate în învăţământ special precum şi opt tineri italieni însoţiţi de don Alberto, din parohia Maserà de Padova.
Pr. Olimpiu Todorean a realizat un scurt interviu cu iniţiatorii acestui proiect: Oana Tuduce, din partea ASTRU, şi don Alberto, din partea parohiei de Padova.
Pr. Olimpiu Todorean: De ce o tabără cu copii cu handicap?
Oana Tuduce: Totul a pornit de la dorinţa de a se vedea dacă copiii normali, cei doisprezece care sunt alături de cei cu handicap, nu fac vreo diferenţă majoră între ei şi aceştia din urmă. Experienţa ne-a arătat că nu este aşa. Chiar dacă copii cu probleme le-au stricat uneori jucăriile sau lucrurile pe care le-au făcut, ei îi înţeleg şi îi acceptă aşa cum sunt.
Pr. O. T. : Cum au reacţionat voluntarii?
Oana Tuduce: Dacă s-a pornit la început cu entuziasm, în preziua venirii în tabără, când ne-am găsit în faţa copiilor şi am aflat de problemele lor am fost un pic speriaţi, dar apoi nu a fost greu, doar prima zi până când ne-am acomodat unii cu alţii. Chiar dacă nu toţi voluntarii au vreo pregătire de specialitate, ei fac ceea ce fac din dragoste, afectivitatea fiind privaţiunea cea mai mare la care sunt supuşi aceşti copii.
Pr. O. T.: Care este finalitatea acestei tabere?
Oana Tuduce: Încercăm să vedem cum este posibilă integrarea lor în societate. Chiar dacă copiii cu handicap nu au realizat prea mult, ceea se întâmplă în aceste puţine zile a fost un câştig şi pentru voluntari şi ceilalţi copii care au participat la program. Aceşti copii, atunci când îi vor vedea în alt context, în societate, îi vor vedea cu alţi ochii, îi vor accepta în viaţa lor, pentru că i-au cunoscut îndeaproape şi au aflat că şi ei sunt copii indiferent de handicapul pe care îl au.
Pr. O. T.: Acesta este începutul. Va mai continua şi în anul următor?
Oana Tuduce: Aşa cum aţi spus a fost doar începutul. O picătură, parafrazându-o pe Maica Tereza, într-un ocean. De data aceasta tabăra s-a putut organiza mulţumită sprijinului financiar al parohiei Maserà din Italia, fără a cărui suport logistic şi material nu am fi reuşit să o facem. Am speranţa ca din voluntarii care au participat vor fi doritori şi pentru anul următor să continue această experienţă.
Pr. O. T. : Don Alberto, aţi fost anul trecut cu un grup de voluntari la Oradea pentru a ajuta la construirea bisericii „Sfântul Gheorghe” din curtea Spitalului de Neurologie şi Psihiatrie. Anul acesta sunteţi din nou la Oradea, dar cu un alt motiv, care este acesta?
Don Alberto: Anul trecut am ajutat la construirea unei biserici din cărămizi, iar anul acesta dorim să ridicăm o biserică din sufletele cele mai oropsite, cele mai slabe, cele mai nevoite pe care le-am găsit în jurul biserici din cărămidă, acestea fiind biserica însăşi.
Pr. O. T. : Vă întreb şi pe dumneavoastră: de ce copii cu handicap?
Don Alberto: Acasă la noi putem avea în fiecare zi tabere cu copii normali chiar dacă şi acolo avem copiii cu handicap, aceştia având parte de mai multe lucruri de care copiii de aici nu se bucură. De ce aceştia şi nu alţii? Pentru că pe aceştia i-am întâlnit anul trecut. Chiar dacă şi în Africa sunt copii poate mai lipsiţi decât aceştia, dacă i-am fi cunoscut am fi mers acolo, dar, întrucât i-am cunoscut mai întâi pe aceştia, am venit la ei. Această experienţă am făcut-o nu numai pentru ai ajuta pe ei oferindu-le câteva lucruri pe care nu le-au avut, ci şi pentru a ne putea ajuta pe noi înşine.
Pr. O. T.: Ce înseamnă pe noi înşine?
Don Alberto: Am redescoperit în aceste zile că există mult mai mută bucurie în a dărui decât în a primi.
Pr. O. T: Ce duceţi comunităţi din Maserà de Padova la întoarcere?
Don Alberto: Ducem acasă o graţie de la Dumnezeu. Pentru că de fiecare dată când facem un bine celor mai mici îi facem lui Isus Cristos. Iar, din punct de vedere uman, certitudinea că se poate trăi cu seninătate şi bucurie chiar şi atunci când ai mai puţine lucruri.
Pr. Olimpiu ne scrie în concluzie: „Nu pot să închei aceste rânduri, văzând aceşti copii la Holod, decât cu cuvintele Sfântului diacon martir al Romei, Laurenţiu, a cărui pomenire o facem la 10 august, atunci când, după moartea Papei Sixt al II-lea, chemat fiind de împăratul Valerian să prezinte toate bogăţiile Bisericii, el a adunat pe toţi săracii, şchiopii, orbii, muţii în piaţa mare şi zis: aceştia sunt bogăţia Biserici.”
