Dumnezeu pedepseşte şi miluieşte

13.08.2003, Castelgandolfo (Catholica) - În această dimineaţă, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea i-a întâlnit pe credincioşii şi pelerinii adunaţi în curtea interioară a Palatului Apostolic din Castelgandolfo pentru obişnuita Audienţă Generală de miercuri. Sfântul Părinte a reluat ciclul de cateheze asupra psalmilor şi a cântărilor propuse în rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, făcând un comentariu asupra unui fragment din Cartea lui Tobia (Tob 13,10-13.15.16c-17a). La Audienţă au participat şi un grup de pelerini români pe care Suveranul Pontif i-a salutat în limba română, asigurându-i de rugăciunea sa şi binecuvântându-i pe ei şi pe cei dragi lor.

1. Liturgia Laudelor numără printre Cântările sale un fragment dintr-un imn, pus ca o pecete a istoriei relatate de Cartea biblică a lui Tobia: l-am ascultat puţin mai devreme. Imnul, mai curând amplu şi solemn, este o exprimare tipică a rugăciunii şi a spiritualităţii iudaice care se inspiră din alte texte deja prezente în Biblie.

   Cântul se desfăşoară printr-o dublă invocaţie. Înainte de toate, rezultă o invitaţie insistentă de a-l lăuda pe Dumnezeu (cf. v. 3.4.7) pentru purificarea pe care el o realizează prin intermediul exilului. „Fiii lui Israel” sunt îndemnaţi să accepte această purificare printr-o convertire sinceră (cf. v. 6.8). Dacă în inimi va apărea convertirea, Domnul va face să răsară la orizont zorii eliberării. Tocmai în acest climat spiritual se situează începutul Cântului pe care Liturgia l-a extras dintr-un imn mai amplu din capitolul al 13-lea din cartea lui Tobia.

2. A doua parte a textului, intonată de bătrânul Tobi, protagonist, împreună cu fiul său Tobia, al întregii Cărţi, este o adevărată celebrare a Sionului. Ea reflectă nostalgia pasionantă şi iubirea arzătoare pe care evreul din Diaspora o simte faţă de cetatea sfântă (cf. v. 9-18). Şi acest aspect străluceşte în fragmentul care a fost ales ca rugăciune de dimineaţă a Liturgiei Laudelor. Să ne oprim asupra acestor două teme, adică asupra purificării de păcat prin încercare şi a aşteptării întâlnirii cu Domnul în lumina Sionului şi a templului său sfânt.

3. Tobi le adresează un apel călduros păcătoşilor ca să se convertească şi să înfăptuiască dreptatea: aceasta este calea pe care trebuie să meargă pentru a regăsi iubirea divină care dă seninătate şi speranţă (cf. v. 8).

   Însăşi istoria Ierusalimului este o parabolă care-i învaţă pe toţi alegerea pe care trebuie să o facă. Dumnezeu a pedepsit cetatea deoarece nu putea să rămână indiferent în faţa răului săvârşit de fiii acesteia. Însă, văzând că mulţi s-au convertit şi au devenit fii drepţi şi credincioşi, el îşi va face din nou cunoscută iubirea milostivă (cf. v. 10).

   De-a lungul Cântului din capitolul al 13-lea al cărţii lui Tobia se repetă adesea această convingere: Domnul „pedepseşte şi miluieşte… vă va pedepsi pentru nedreptăţile voastre şi vă va milui… te va pedepsi pentru păcatele fiilor tăi şi iarăşi va milui pe fiii celor drepţi” (v. 2.5.9). Dumnezeu recurge la pedeapsă ca mijloc pentru a-i chema pe calea cea dreaptă pe păcătoşii surzi la alte chemări. Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu cel drept rămâne totuşi cel al iubirii şi al iertării; dorinţa sa profundă este aceea de a-i putea îmbrăţişa pe fiii rebeli care se întorc la el cu inima căită.

4. Milostivirea divină se manifestă faţă de poporul ales prin reconstrucţia Templului din Ierusalim, realizată de Dumnezeu însuşi: „ca să se zidească iarăşi lăcaşul lui cu bucurie în mijlocul tău” (v. 10). Apare, astfel, a doua temă, cea a Sionului, ca loc spiritual spre care trebuie să se îndrepte nu doar întoarcerea evreilor dar şi pelerinajul popoarelor care îl caută pe Dumnezeu. Se închide astfel un orizont universalist: templul din Ierusalim, reconstruit, semn al cuvântului şi al prezenţei divine, va străluci din nou cu o lumină planetară care va frânge întunericul, aşa încât să poată porni la drum „popoare multe care vor veni de departe” (cf. v. 13), aducând daruri şi cântând bucuria lor de a participa la mântuirea pe care Domnul o răspândeşte în Israel.

   Aşadar, israeliţii şi toate popoarele sunt în drum spre un singur ţel al credinţei şi al adevărului. Cel care cântă acest imn face să coboare asupra lor o fericire repetată spunând Ierusalimului: „Fericiţi cei ce te iubesc pe tine, că aceia se vor bucura de pacea ta!” (v. 15). Fericirea este autentică atunci când este găsită lumina care străluceşte pe cerul tuturor acelora care îl caută pe Domnul cu o inimă purificată şi cu teama de adevăr.

5. Sfântul Augustin, în cartea sa Confesiuni, se îndreaptă cu ardoare spre acest Ierusalim, liber şi plin de bucurie, semn al Bisericii care urmăreşte scopul ultim al speranţei sale, prefigurată de Paştele lui Cristos.

   Referindu-se la rugăciunea pe care el vrea să o facă în „odaia secretă”, Augustin descrie „cântările de iubire printre gemete, gemetele de nedrescris pe care în timpul peregrinării mele le suscită amintirea Ierusalimului în inima îndreptată în sus spre ea, spre Ierualim, patria mea, Ierusalim mama mea, şi spre tine, suveranul ei, luminătorul ei, părintele şi tutorele şi mirele ei, desfătările ei caste şi intense, bucuria ei deplină şi tot binele ei inefabil”. Şi încheie cu această promisiune: „Nu mă voi dezlipi de ea, până ce în pacea acestei mame preaiubite, unde se află roadele bogate ale spiritului meu, de unde îmi vin aceste certitudini, tu nu ai adunat tot ceea ce sunt din această dispersare informă, pentru a o uniformiza definitiv în veşnicie, o Dumnezeul meu, milostivirea mea” (Le Confessioni, 12,16,23, Roma 1965, pp. 424-425).