LC: Un an petrecut în marea familie a unui orăşel focolarin
31.10.2007, Cluj (Catholica) - 
În ultimul număr apărut din revista electronică Lumea Catholica se află inclus şi un interviu cu Marius şi Marcela Crişan, care, împreună cu cele două fetiţe ale lor, s-au aflat timp de un an la Loppiano, un orăşel al Mişcării Focolare. Prezentăm în continuare prima parte a interviului cu cei doi clujeni, invitându-vă să citiţi online, la www.lumea.catholica.ro, continuarea lui.
– De ce aţi plecat, în urmă cu mai bine de un an, la Loppiano?
– Ca să împlinim voinţa lui Dumnezeu pentru familia noastră. Ştim că pare ciudată o astfel de afirmaţie pentru omul secolului XXI, dar vă vom explica. Loppiano este primul şi cel mai mare dintre cele 35 de orăşele ale Mişcării Focolarelor, având piatra de temelie pusă în 1964. Şcoala pentru familii, numită Şcoala Loreto, funcţionează din 1982 şi a format 1200 de familii. Aşadar, cum şcoala are 10 locuri pentru un an şi cum familiile aşteaptă în general mulţi ani ca să poată fi primite, era puţin probabil, omeneşte privind lucrurile, ca noi care eram de doar 3 ani în Mişcare să primim un loc în momentul cererii. Când ni s-a propus să mergem am spus „da”, aşteptând să vedem dacă toate aceste circumstanţe vor conduce la „intrarea în şcoală”.
O altă precizare poate necesară este că ştiam despre şcoală doar că este „un laborator de unitate”, iar focolarinii ne spuseseră că acolo legea orăşelului este iubirea. Am fost trimişi la şcoală pentru că eram implicaţi în grupul de familii din Cluj şi doream să dăruim spiritualitatea unităţii cât mai multor familii. Concret, lucrurile au decurs cam aşa: pentru că în România Mişcarea Focolarelor este foarte tânără (originile ei sunt în Italia în anul 1943), la Şcoala Loreto a mai fost doar o singură familie, şi astfel au dorit să creeze spaţiu şi pentru noi, aşa că au început lungul drum în vederea facilitării vizelor pentru noi şi fetele noastre.
– Vă rugăm să descrieţi mai în amănunt oraşul Loppiano, şi cum a decurs aici viaţa voastră de familie.
– Loppiano este un mic orăşel modern cu case, magazine, săli pentru întâlniri, centre de artă, ateliere, mici întreprinderi în care lucrează locuitorii, biserica, şcoli de viaţă şi spiritualitate. Aici locuiesc permanent cca. 800 de persoane, iar pentru şcoli vin din cele 5 continente cca. 250-300. Primele şcoli în Loppiano au fost pentru focolarine şi focolarini, la care, în timp, s-au adăugat cele pentru familii, preoţi, călugări, călugăriţe, tineri, copii, laici.
Toţi locuitorii trăiesc după legea iubirii reciproce, legea Evangheliei: oriunde mergi şi cu oricine te întâlneşti ştii că nu vei fi judecat şi că eşti iubit aşa cum eşti. Se stabilesc relaţii de o profunzime aparte în care nimeni nu este superior altuia nici la muncă, nici la şcoală, nici la biserică. De fapt, „primarii” orăşelului, care se numesc „responsabili”, sunt un focolarin şi o focolarină care se străduiesc să-i cunoască personal pe cei care vin la şcoli şi nu pierd nici o ocazie ca să îi primească şi să-i cheme pe nume, să se intereseze de cum se simt, ce face familia lor, cum este în ţara lor.
La firmele la care am lucrat am văzut cum poate exista eficienţă fără să fii controlat şi urmărit de un „şef”, deoarece fiecare se străduieşte să facă cât mai bine ceea ce trebuie să facă şi mai ales nimeni nu pierde timpul; gândiţi-vă doar că li se schimbă personalul în fiecare an sau mai des, în funcţie de timpul pe care îl petrece fiecare în Loppiano, şi totuşi merg înainte şi pot plăti salariile fiecăruia…
Din 1973, există aici o cooperativă agricolă unde se face uleiul de măsline şi vinul din producţie proprie. În toamna trecută, când eram şi noi acolo, s-a inaugurat şi Polul industrial al orăşelului, primul de acest fel din Italia, dar al treilea din lume, care are ca specific faptul că toate firmele prezente în acest ansamblu se conduc după principiile Economiei de comuniune, adică o economie în care şi a produce şi a munci sunt expresii autentice ale legii evanghelice a iubirii reciproce. Şi încă ceva frumos. Aici trăiesc şi lucrează două formaţii artistice ale artiştilor focolarini, Gen Verde şi Gen Rosso, care susţin spectacole în multe ţări.
Chiara Lubich, fondatoarea Mişcării Focolarelor, dorea ca orăşelele să fie ca şi „cetatea de pe stâncă”, care să fie văzută de toţi şi care să fie o mărturie că Evanghelia este adevărată şi că poate fi trăită în orice domeniu de activitate şi în orice aspect al vieţii. Care sunt urmările? Vin aici mulţi, foarte mulţi vizitatori, din Italia, Europa dar şi din celelalte continente. În perioada în care am fost noi, am primit o vizită a doi politicieni coreeni, unul protestant iar celălalt budist. Au fost duminici în care am primit în Loppiano şi 1000 de vizitatori. Ne-am întrebat şi noi ce-i atrage şi mai ales ce-i converteşte, pentru că nu văd miracole sau lucruri neobişnuite, iar impresiile pe care le trimit după ce se întorc acasă sunt impresionante.
