Lumea întunecată a „Illuminati” (I)
06.06.2009, Roma (Catholica) - Massimo Introvigne este fondatorul şi conducătorul Centrului de Studii pentru Noile Religii (cesnur.org), fiind un binecunoscut specialist în noile mişcări religioase din întreaga lume. Autor a zeci de cărţi şi articole, el este principalul autor al lucrării „Enciclopedia delle religioni in Italia” (Enciclopedia religiilor din Italia). În ultimul număr din Lumea Catholica a apărut un material – sub formă de întrebări şi răspunsuri – în care Introvigne caută să ofere un cadru misteriosului ordin Illuminati pe urma căreia este pus simbologul Robert Langdon în recent lansatul film „Îngeri şi demoni”. Redăm astăzi câteva dintre întrebări şi răspunsuri.
– Din nou? După „Codul lui Da Vinci” vine un alt film al lui Ron Howard îndreptat împotriva Bisericii Catolice?
– Situaţia nu este aceeaşi. „Codul lui Da Vinci”, atât cartea cât şi filmul, au provocat daune serioase atacând însuşi miezul credinţei creştine, pe Isus Cristos istoric şi convingerea creştină că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Cartea „Îngeri şi demoni” a fost publicată înainte de „Codul lui Da Vinci” şi iniţial nu a fost de prea mare succes. Doar după publicarea celei de-a doua prima a fost retipărită şi a devenit bestseller internaţional. Romanul era puternic anticatolic, iar filmul a tăiat multe dintre atacurile mai virulente.
Filmul – mult mai bun decât „Codul lui Da Vinci” luat ca thriller – include de asemenea câteva greşeli, dar evident că scăpările privind procedura de alegere a Papei sunt mai puţin grave pentru credinţă decât negarea divinităţii lui Isus Cristos. Repetarea miturilor vechi despre Illuminati îi deranjează pe unii specialişti dar nu afectează direct credinţa creştină. Din punct de vedere catolic, cele mai deranjante părţi ale filmului sunt cele în care se răspândeşte mitul că Biserica a organizat masacre împotriva oamenilor de ştiinţă, precum şi modul în care este prezentată delicata problemă a relaţiei dintre credinţă şi ştiinţă. Dar există sute de cărţi şi filme care răspândesc aceleaşi mituri.
Cu siguranţă „Îngeri şi demoni” poate fi criticat pentru aceste mituri, iar specialiştii fac bine reacţionând. Dar nu suntem confruntaţi cu acelaşi nivel de atac anti-creştin din „Codul lui Da Vinci”. În timp ce reacţia creştină puternică împotriva „Codului” era inevitabilă, mobilizarea creştinilor împotriva filmului „Îngeri şi demoni” ar fi nejustificată.
– Dar despre Conclav? Prezintă filmul corect procesul?
– Nu, nu tocmai. Nu există „preferiti” (favoriţi) într-un Conclav (dincolo de „topurile” făcute de presă), nici un „mare elector” care nu ar fi eligibil. Pentru a deveni Papă, contrar la ceea ce pretinde filmul, nu este necesar să fii Episcop prezent fizic în Capela Sixtină (orice bărbat catolic botezat, adult şi celib, poate fi ales de fapt Papă). În „Îngeri şi demoni”, un personaj central îl reprezintă „camerlengo”, care nu este un Cardinal. În realitate, începând din secolul XV, „camerlengo”, care administrează Biserica în perioada interregnum – de la moartea unui Papă până la alegerea următorului – este de fapt un Cardinal.
– „Marea castrare” a statuilor „păgâne” de către Fericitul Papă Pius al IX-lea (1792-1878) a avut loc în realitate?
– Nu. Legenda datează din vremea pamfletelor anti-clericale britanice de la sfârşitul secolului XIX. Ceea ce este adevărat este că unele statui au organele genitale acoperite de frunze. Această „decorare” s-a făcut în diferite etape, în secolele XVII, XVIII şi XIX (nu doar în Roma), şi nu a fost cu siguranţă o idee nouă a Papei Pius al IX-lea. Pretenţia filmului că statuile păgâne din centrul Romei ar fi fost distruse de Papa Pius al IX-lea „la sfârşitul secolului XIX” este absurdă. La „sfârşitul secolului XIX ” Papa Pius al IX-lea era mort, iar centrul Romei era administrat de Regatul Italiei (foarte anti-clericalist la acea vreme). Dacă este să spunem adevărul, Papa Pius al IX-lea a fost interesat de arheologie şi de restaurarea monumentelor istorice şi artistice din Roma. A fost chiar criticat de catolicii care credeau că sprijinirea arheologiei romane nu făcea parte din misiunea Bisericii, considerând că astfel el consumă inutil din resursele financiare ale Bisericii.
– În film Langdon vorbeşte despre un episod cunoscut ca „la Purga” după cum urmează: „În 1668 Biserica a răpit patru oameni de ştiinţă Illuminati şi le-a imprimat pe piept simbolul crucii, pentru a şterge păcatele lor. I-a executat apoi, le-a aruncat trupurile pe stradă ca avertisment pentru ceilalţi, ca să înceteze să pună la îndoială conducerea eclezială în problemele legate de ştiinţă.” S-a întâmplat aşa ceva?
– Nu, nu s-a întâmplat. Nu au existat astfel de execuţii în 1668, nici la o altă dată.
– OK. Dar ştim cu toţii că Biserica s-a aflat în război cu ştiinţa timp de secole…
– Problema relaţiei dintre religie şi ştiinţă în general, şi dintre ştiinţă şi Biserica Catolică în particular, este foarte complicată. Cu siguranţă nu poate fi rezolvată de un film într-un discurs de două minute. Documentele Vaticanului au recunoscut greşelile făcute de oameni ai Bisericii (precum şi de oameni de ştiinţă). Este însă important să recunoaştem faptul că ştiinţa s-a născut în Occident (şi nu altundeva), după cum susţine şi sociologul Rodney Stark, în principal datorită învăţăturii Bisericii despre o lume creată după o raţiune şi despre posibilitatea ca raţiunea umană să descopere regulile care guvernează lumea. Aceste eforturi ale raţiunii umane, care au condus la apariţia ştiinţei, au pornit din mănăstiri şi din universităţi catolice.
Mai mulţi oameni de ştiinţă au fost creştini pioşi, nu doar în Evul Mediu. Alţi oameni de ştiinţă nu au agreat şi nu agreează nici astăzi faptul că Biserica subliniază constant că ştiinţa trebuie să respecte, ca orice întreprindere umană, anumite limite morale, un subiect fierbinte în aceste vremuri. Au fost şi mai sunt unii oameni de ştiinţă care pretind că pot să „demonstreze” că Dumnezeu nu există, o pretenţie a cărei natură nu este evident ştiinţifică ci religioasă.
– A scris Galileo Galilei (1564-1642) o carte intitulată „Diagramma veritatis” (Diagrama adevărului)?
– Nu.
– În film, Langdon intră în Arhivele Secrete ale Vaticanului, unde, printre altele, sunt păstrate documentele despre procesul lui Galileo. Sunt aceste documente cu adevărat secrete?
– Însuşi numele de „Arhivele Secrete ale Vaticanului” induce întrucâtva în eroare. Este numele istoric al Arhivelor Vaticanului dar, cel puţin de la sfârşitul secolului XIX, orice cercetător cu acreditările de rigoare (fie el catolic sau nu) poate accede la documente trecând prin formalităţi care nu sunt mai dificile decât cele de la orice altă arhivă mare din lume. Documentele procesului lui Galileo au fost studiate în ultimele două secole de mulţi cercetători, catolici şi necatolici. Arhivele Secrete ale Vaticanului nu ascund aceste documente ci au început publicarea unei ediţii adnotate încă din 1984.
