Prezentarea Enciclicei „Caritas in veritate” (III)
07.07.2009, Vatican (Catholica) - În ziua de marţi, 7 iulie 2009, în Biroul de Presă al Sfântului Scaun, a fost prezentată Enciclica Papei Benedict al XVI-lea „Caritas in veritate”, „despre progresul uman integral” adresată lumii catolice şi „tuturor oamenilor de bunăvoinţă”. Enciclica a fost pusă la dispoziţie în limbile latină, italiană, franceză, engleză, spaniolă, portugheză, germană şi poloneză. Vă oferim ultima parte a prezentării realizate de redacţia în limba română a Radio Vatican.
Economia are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă; nu de o etică oarecare ci de o etică prietenă a persoanei. Însăşi poziţia centrală a persoanei, afirmă Papa, trebuie să fie principiul călăuzitor „în intervenţiile pentru dezvoltarea” cooperării internaţionale, care trebuie să implice mereu beneficiarii. „Organismele internaţionale – îndeamnă Papa – ar trebuie să se întrebe în legătură cu eficienţa aparatelor birocratice, „adesea prea costisitoare”. Se întâmplă uneori că „săracii servesc la menţinerea în viaţă a unor organizaţii birocratice extrem de costisitoare”. De aici, invitaţia la o „deplină transparenţă” cu privire la fondurile primite (45-47).
Ultimele paragrafe ale capitolului sunt dedicate ambientului. Pentru cine crede, natura este un dar al lui Dumnezeu de folosit în mod responsabil. În atare context, se opreşte la problematicile energetice. „Acapararea resurselor” din partea unor State şi grupuri de putere, denunţă Pontiful, constituie „o gravă piedică pentru dezvoltarea ţărilor sărace”, Comunitatea internaţională trebuie de aceea „să descopere căi instituţionale pentru a disciplina exploatarea resurselor nerenovabile”. „Societăţile avansate tehnologic pot şi trebuie să micşoreze propria trebuinţă energetică”, în timp ce trebuie „să avanseze cercetarea de energii alternative”.
În fond, îndeamnă Papa, „e necesară o schimbare efectivă de mentalitate care să ne facă să adoptăm noi stiluri de viaţă”. Un stil care astăzi, în multe părţi ale lumii, „este înclinat sper hedonism şi consumism”. Problema decisivă „este nivelul moral în ansamblu al societăţii”. Avertizează: „Dacă nu se respectă dreptul la viaţa şi moartea naturală” „conştiinţa umană sfârşeşte prin a pierde ideea de ecologie umană” şi cea de „ecologie ambientală” (48-52).
În capitolul V, intitulat „Colaborarea familiei umane”, Papa Benedict al XVI-lea evidenţiază că dezvoltarea popoarelor depinde mai presus de toate de recunoaşterea faptului că toţi formăm o singură familie. De altfel, se citeşte în Enciclică, religia creştină poate contribui la dezvoltarea popoarelor „numai dacă Dumnezeu găseşte un loc şi în sfera publică”. Când este negat dreptul de a profesa public propria religie, „politica dobândeşte un chip asupritor şi agresiv”. Şi avertizează: „în laicism şi fundamentalism se pierde posibilitatea unui dialog fecund între raţiune şi credinţă”. Această ruptură presupune un preţ foarte mare pentru dezvoltarea umanităţii (nr. 53-56).
Papa vorbeşte apoi despre principiul subsidiarităţii, prin care se oferă persoanei un ajutor prin autonomia corpurilor sociale intermedii. Subsidiaritatea, afirmă Pontiful, este antidotul cel mai eficace împotriva oricărei forme de asistenţialism paternalist şi este adaptată pentru „umanizarea globalizării”. Ajutoarele internaţionale, a constatat, „uneori pot menţine un popor într-o stare de dependenţă”, drept care distribuirea lor trebuie să se efectueze prin implicarea agenţilor din societatea civilă şi nu doar a guvernelor respective. De prea multe ori, a observat Pontiful, ajutoarele internaţionale au contribuit la crearea doar a unor pieţe marginale pentru produsele din Ţările în curs de dezvoltare (nr. 57-58).
Papa îndeamnă în acest sens Ţările bogate să acorde pentru dezvoltare cote mai mari din Produsul Intern Brut, respectând printre altele angajamentele asumate în precedenţă. De importanţă fundamentală pentru dezvoltare este „accesul la educaţie”, observă Papa Benedict al XVI-lea, precum şi „formarea integrală a persoanei umane”, afirmând că cine cedează la relativism devine practic mai sărac. Un exemplu în acest sens este ruşinosul fenomen al turismului sexual: „este dureros să constatăm că acesta se desfăşoară deseori cu aprobarea guvernelor locale, cu tăcerea Ţărilor din care provin turiştii şi prin complicitatea multor operatori din sector” (nr. 59-61).
Papa abordează apoi „fenomenul epocal” al migraţiilor umane. „Nicio ţară nu se poate considera auto-suficientă în faţa problemelor migratorii”. „Fiecare migrant este o persoană umană, posesor de drepturi ce trebuie respectate de toţi şi în orice situaţie”. Papa cere ca muncitorii străini să nu fie consideraţi o simplă marfă şi denunţă legătura directă dintre sărăcie şi şomaj. Cere o muncă decentă pentru toţi şi invită sindicatele, realităţi autonome şi distincte de sfera politică, să-şi îndrepte atenţia spre muncitorii din Ţările unde drepturile sociale sunt încălcate (nr. 62-64).
Finanţele, a reluat Papa, după ce au fost rău folosite şi au dăunat economiei reale, trebuie să devină din nou un instrument de dezvoltare. Şi adaugă: „operatorii din domeniul finanţelor trebuie să redescopere fundamentul propriu-zis etic al activităţii lor”. De aceea, Papa a cerut noi reglementări în acest domeniu, pentru a garanta subiecţii cei mai slabi (65-66).
Al şaselea şi ultimul capitol este centrat asupra temei dezvoltării popoarelor şi a tehnicii. Papa pune în gardă împotriva „pretenţiei prometeice” potrivit căreia „umanitatea reţine că se poate recrea făcând uz de `minunile` tehnologiei”. Tehnica, este avertismentul său, nu poate avea o „libertate absolută”. Relevă cum „procesul globalizării ar putea substitui ideologiile cu tehnica” (68-72). Legate de dezvoltarea tehnologică sunt mijloacele de comunicare socială chemate să promoveze „demnitatea persoanei şi a popoarelor” (73).
Domeniul principal „al luptei culturale între absolutismul tehnicităţii şi responsabilitatea morală a omului este astăzi cel al bioeticii”, explică Papa care adaugă: „Raţiunea fără credinţă e destinată să se piardă în iluzia propriei atotputernicii”. Chestiunea socială devine „chestiune antropologică”. Cercetarea asupra embrionilor, clonarea, este amărăciunea Pontifului, „sunt promovate de actuala cultură” care „crede că a dezvăluit orice mister”. Papa exprimă temeri în legătură cu „o sistematică planificare eugenetică a naşterilor” (74-75). Este apoi reamintit faptul că „dezvoltarea trebuie să cuprindă o creştere spirituală pe lângă cea materială”. În fine, Pontiful îndeamnă la a avea o „inimă nouă” pentru „a depăşi viziunea materialistă a evenimentelor umane” (76-77).
În concluzia Enciclicei, Papa Benedict al XVI-lea subliniază că dezvoltarea umană „are nevoie de creştini cu mâinile înălţate spre Dumnezeu în gestul rugăciunii”, de „iubire şi iertare, de renunţare la sine, de primirea aproapelui, de dreptate şi pace” (nr. 78-79).
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
