Mărturia celui care a plecat ultimul de la Mănăstirea Bixad
20.07.2010, Satu Mare (Catholica) - Gheorghe Fărcău are 80 de ani şi locuieşte în satul Pomi, judeţul Satu Mare. Este singurul locuitor în viaţă din judeţ care în toamna anului 1948 vieţuia la Mănăstirea din Bixad şi a fost martorul celor întâmplate atunci. O vizită întâmplătoare la redacţia Informaţia Zilei de Satu Mare, pentru nişte informaţii privind despăgubirile pentru deţinuţii politici, s-a sfârşit cu notarea unor amintiri impresionante, redate pe larg într-un material apărut la 10 iulie. A intrat la mănăstirea Bixad în 1945, fiind ultimul care a părăsit-o în 1948, în contextul dezlănţuirii prigoanei împotriva Bisericii Greco-Catolice. Preluăm în continuare câteva pasaje din mărturia acestuia.
„În toamna lui 1948, nu ştiu exact dacă era octombrie sau noiembrie, la mănăstire au urcat mai multe jeep-uri străine, din acelea rămase de pe vremea războiului, în care erau securişti. Aceştia ne-au adunat pe toţi în reflectorul mănăstirii, adică în sala de mese iar ei au început să percheziţioneze peste tot. Probabil căutau arme sau bani străini, nu ştiu exact. Oamenii din Bixad şi Boineşti care erau pe câmp, dar şi o parte din ei care lucrau la mănăstire, au văzut însă ceva ce li s-a părut dubios şi au început să se apropie de noi. Securiştii i-au identificat pe părintele Leon Bob şi pe părintele Sălăjan iar unul dintre comandanţii grupului a dat ordin unui subaltern: ‘Du-i în maşină şi pleacă cu ei!’ Numai că sătenii şi-au dat seama imediat ce se întâmplă iar la mănăstire cineva a tras clopotele în dungă. Apoi s-au tras clopotele în dunga şi în satele Boineşti, Bixad, Trip iar oamenii au ieşit să vadă ce se întâmplă. În acest răstimp securiştii voiau să se îndepărteze cu cei doi preoţi, dar pe drum au fost opriţi de săteni. ‘Unde ne duceţi preoţii?’ – au întrebat oamenii apoi i-au forţat pe securişti să-i elibereze. În sat le-au dat haine oşeneşti şi i-au ajutat să dispară din localitate. Rămaşi fără cei doi preoţi cu rang vizaţi, securiştii au făcut cale întoarsă sub ploaia de înjurături ale sătenilor care erau atunci cu toţii de religie greco-catolică.”
„După cele întâmplate era clar pentru toţi că nu e de stat la mănăstire iar preoţii şi călugării au plecat apoi rând pe rând pentru că vremurile erau tulburi de tot. La mănăstire atunci abia am rămas vreo cinci oameni, pentru că ni s-a dat sfatul să plecăm cu toţii de acolo. Eu am mai rămas câteva zile pentru că l-am aşteptat pe unul din fraţii mei din Satu Mare să vină să mă ajute la transportul lucrurilor pe care le aveam la mănăstire. În dimineaţa în care mă pregăteam să-l conduc pe fratele la gară, am văzut pe drumul dinspre Negreşti un şir de lumini. Ne-am mirat pentru că pe vremea aceea nu prea erau maşini care să circule pe drumurile noastre. La un moment dat luminile au dispărut şi nu ne-am mai făcut nici un fel de probleme, dar la un moment dat am auzit o izbitură în uşa chiliei noastre. Au spart uşa şi au năvălit peste noi, pentru că doar în camera noastră era lumina de la felinar. Erau mai mulţi securişti care ne-au întrebat strigând: ‘Unde vi-s popii? Unde i-aţi ascuns?’ Bănuiau că preoţii care au plecat cu toţii din mănăstire s-au întors între timp şi s-au adăpostit aici. Ne-au mai întrebat atunci, râzând: ‘Vă lepădaţi de Papa?Aţi auzit de Weisz Laczi? El e acum al vostru Papa?’ Nu ştiam eu atunci cine e Weisz, şeful securităţii din Satu Mare şi abia mai târziu am aflat ce fel de om a fost acela.”
Pentru Gheorghe Fărcău a fost începutul unor grele încercări. „În data de 1 martie 1950, la institut am fost chemat să mă prezint la direcţiune. Aici am fost întâmpinat de doi civili care m-au dus cu ei la Securitatea din Baia Mare. Am fost ţinut 2 zile, apoi dus 3 luni la Oradea şi de acolo la Bucureşti. Cercetările au durat 11 luni şi nu mi s-a imputat altceva decât că aş fi avut activitate religioasă ilegală. Ştiau practic despre mine totul, unde umblăm, cu cine mă întâlneam, ce vorbeam. După 11 luni de cercetări am fost internat într-o colonie de muncă la Canal. Am lucrat la digul de la Simeni, apoi la podul de la Cernavodă. În dată de 19 iunie 1951 am fost eliberat şi m-am întors acasă. […] Trebuia să mă angajez undeva pentru a-mi câştiga existenţa, numai că peste tot unde mergeam era obligatoriu să-mi scriu autobiografia. Cele scrise acolo, cum că am fost deţinut politic, dădea peste cap fiecare încercare de a mă angaja. Într-un târziu, şi cu foarte mari pile, am fost angajat funcţionar la o fabrică de cherestea, unde am lucrat 9 ani. A trebuit să plec până la urmă şi am devenit muncitor. În anul 1960 am făcut şcoala de şoferi şi am practicat această meserie până în anul 1990, când m-am pensionat.”
