Arta de a readuce pictura la viaţă
10.09.2010, Bucureşti (Catholica) - Dincolo de formă şi culoare se află un „chirurg” menit să reînvie chipurile sfinţilor şi aripile îngerilor din biserici. Aşa este maestrul restaurator Dan Neamu. Printre creaţiile care-l recomandă se numără biserica Ocniţa din Râmnicu Vâlcea, Marcuţa şi Mavrogheni din Bucureşti, „Sfântul Gheorghe Nou”, Mântuleasa şi Catedrala mitropolitană din Craiova. „Ziarul Lumina” a publicat astăzi un interviu cu artistul plastic, de unde preluăm câteva întrebări şi răspunsuri.
– Domnule Dan Neamu, ce presupune activitatea de restaurare a unei biserici, dincolo de refacerea propriu-zisă a picturii şi a elementelor ornamentale?
– Pictura şi restaurarea unei lucrări nu încep cu prezenţa pictorului în biserică: am venit în biserică şi ne-am apucat de restaurat. Nu. Restaurarea unui monument, în funcţie de gradul de complexitate, începe cu mult timp înainte. Restaurarea presupune o pregătire, o muncă de documentare vizavi de pictorul, de arhitectul şi de tehnica abordate iniţial. Trebuie să vizionezi cât mai multe lucrări, să înţelegi stilul, maniera pictorului, pentru că nu restaurezi Rembrandt sau un Leonardo da Vinci sau un Ţuculescu. Noi restauram pictură care este de secole şi de pictori diferiţi, cu stiluri, maniere, abordări sau cromatică personalizată.
– Care este partea cea mai dificilă în ce priveşte restaurarea unei lucrări?
– Întotdeauna restauratorul trebuie să devină apropiatul celui a cărui operă o restaurează. Trebuie să-i înţeleagă starea de spirit, să-i înţeleagă manifestările, să înţeleagă trăirile respective, să înţeleagă de ce şi-a ales o anumită gamă cromatică. De aici, se poate spune foarte mult despre pictorul respectiv. În momentul când îi priveşti pictura, poţi să-ţi faci o idee dacă era un pictor liniştit, dacă era un pictor echilibrat. Toate aceste lucruri se văd în ordinea pe care el o lasă în urma sa. De pildă, la Catedrala „Sfântul Dumitru”, avem de-a face cu mari profesionişti occidentali, arhitectul Andre Lecomte de Nouy şi pictorii francezi Emil Menpiot şi Bories. De altfel, lucrarea este începută la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, când încă se manifestă tendinţa de pictură occidentală. Deci este un stil neobizantin explicabil, dat fiind intervalul de timp în care artiştii francezi au profesat în România. Dacă mergem în urmă şi vedem lucrările lor, observăm că sunt mai occidentale decât pictura de la Craiova, care de fapt pentru ei reprezintă ultima restaurare, după care şi-au încetat activitatea în ţara noastră.
– Spuneaţi că este necesar să intraţi în starea de spirit a pictorului anterior. Cum reuşiţi totuşi să o faceţi? Este dificil?
– Nu este uşor, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lamentăm. După mine, restaurarea picturii vechi, a picturii în general se aseamănă izbitor de mult cu chirurgia plastică, ca manieră de lucru şi ca efect final. Noi trebuie să redăm înfăţişarea iniţială, şi nu înfăţişarea ideală.
– Pictura este, în genere, o activitate solitară. Restaurarea presupune însă lucrul în echipă. Cum împăcaţi firea solitară a artistului cu specificul impus de restaurare – conservare?
– Nu mai suntem forţaţi de împrejurări să lucrăm singuri: pictorul să facă şi consolidarea bisericii, să facă şi reparaţii, să facă şi ceea ce ţine de chimie, şi ceea ce ţine de biologie. Acum, este o muncă foarte complexă, în care echipa înseamnă: biolog, chimist, arhitect, structurist, inginer constructor, tehnicieni pe fiecare profesie în parte. Ne întâlnim, luăm împreună cea mai bună decizie, vizavi de ceea ce trebuie făcut pentru biserica sau monumentul respectiv. Lucrul în echipă este esenţial, dar cu toate acestea el trebuie să păstreze o ordine clară. Fiecare trebuie să ştie de la bun început ce are de făcut, cu ce se ocupă, în aşa fel încât să nu-l deranjeze pe coleg, să nu-i tulbure inspiraţia. În echipa noastră liniştea şi armonia în lucrare sunt două lucruri esenţiale care, cred eu, că aduc reuşita.
