Omul este viu atâta timp cât aşteaptă
28.11.2010, Vatican (Catholica) - Adventul este o perioadă de aşteptare, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea, şi un timp pentru a ne întreba ce anume sperăm, după ce tânjesc inimile noastre. Papa a spus acest lucru duminică, 28 noiembrie 2010, în discursul său dinaintea rugăciunii Angelus de la amiază, recitată împreună cu credincioşii reuniţi în Piaţa San Pietro.
Iubiţi fraţi şi surori !
Astăzi, prima duminică din Advent, Biserica începe un nou An liturgic, un nou drum de credinţă care, pe de o parte, celebrează evenimentul Isus Cristos şi, pe de alta, se deschide spre împlinirea sa finală. Şi tocmai din această dublă perspectivă trăieşte Timpul Adventului, privind atât la cea dintâi venire a Fiului lui Dumnezeu, când s-a născut din Fecioara Maria, cât şi la întoarcerea Sa glorioasă, când va veni „să judece viii şi morţii”, aşa cum spunem în Crez. Asupra acestei teme sugestive a „aşteptării” doresc să mă opresc acum pe scurt, pentru că este vorba despre un aspect profund omenesc, în care credinţa devine, să spunem aşa, una cu trupul nostru şi inima noastră.
Aşteptarea este o dimensiune care traversează întreaga noastră existenţă personală, familială şi socială. Aşteptarea este prezentă în mii de situaţii, de la cele mai mici şi banale până la cele mai importante, care ne implică în mod total şi profund. Să ne gândim, între acestea, la aşteptarea unui copil de către cei doi soţi; la aceea a unei rude sau a unui prieten care vine să ne viziteze de departe; să ne gândim, pentru un tânăr, la aşteptarea rezultatului unui examen decisiv, sau a unui interviu pentru un loc de muncă; în relaţiile afective, la aşteptarea întâlnirii cu persoana iubită, a răspunsului la o scrisoare, sau a primirii unei iertări… S-ar putea spune că omul este viu atâta timp cât aşteaptă, atâta timp cât în inima sa este vie speranţa. Şi omul se recunoaşte din aşteptările sale: „statura” noastră morală şi spirituală se poate măsura după ceea ce aşteptăm, după ceea ce sperăm.
Fiecare dintre noi, deci, în mod special în acest Timp care ne pregăteşte pentru Crăciun, poate să se întrebe: eu ce aştept? Către ce tinde inima mea, în acest moment al vieţii mele? Această întrebare se poate pune la nivelul familiei, al comunităţii, al naţiunii. Ce aşteptăm împreună? Ce anume uneşte aspiraţiile noastre, ce anume le apropie? În timpul de dinaintea naşterii lui Isus, era foarte puternică în Israel aşteptarea lui Mesia, adică a unui Uns, descendent din regele David, care ar fi eliberat în sfârşit poporul de orice sclavie morală şi politică şi ar fi instaurat Împărăţia lui Dumnezeu. Dar nimeni nu şi-ar fi imaginat vreodată că Mesia ar putea să se nască dintr-o umilă fată cum era Maria, logodită cu dreptul Iosif. Nici măcar ea nu s-ar fi gândit vreodată, şi totuşi în inima ei aşteptarea Mântuitorului era atât de mare, credinţa şi speranţa ei erau atât de arzătoare, încât El a putut să găsească în ea o mamă vrednică. Pe de altă parte, Dumnezeu însuşi o pregătise, înainte de secole. Era o misterioasă corespondenţă între aşteptarea lui Dumnezeu şi aceea a Mariei, făptura „plină de har”, în mod total transparentă la planul de iubire al celui Preaînalt. Să învăţăm de la ea, Femeia Aşteptării, să trăim gesturile cotidiene cu un spirit nou, cu sentimentul unei aşteptări profunde, pe care numai venirea lui Dumnezeu o poate umple.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
