Ioana d`Arc a adus lumina Evangheliei în istorie

27.01.2011, Vatican (Catholica) - În cadrul audienţei generale din dimineaţa zilei de miercuri, 26 ianuarie 2011, desfăşurată în Aula Paul al VI-lea, în prezenţa a 3.000 de persoane, Sfântul Părinte a dedicat cateheza sa Sfintei Ioana d’Arc (1412-1431), pe care a descris-o ca una dintre acele „‘femei puternice’ care, la sfârşitul Evului Mediu, au purtat fără frică marea lumină a Evangheliei în evenimentele complexe ale istoriei. Viaţa Ioanei d’Arc, care s-a născut într-o familie prosperă de ţărani, s-a desfăşurat în contextul conflictului dintre Franţa şi Anglia cunoscut ca „Războiul de o sută de ani”. La vârsta de treisprezece ani, „prin ‘glasul’ Sfântului Arhanghel Mihail, Ioana se simte chemată de Domnul să intensifice viaţa sa creştină şi chiar să se acţioneze personal pentru eliberarea poporului său”.

Ea a depus un vot de feciorie, „cu o nouă angajare în viaţa sacramentală şi în rugăciune: participarea zilnică la Liturghie, Spovadă şi Împărtăşanie frecvente, lungi momente de rugăciune tăcută în faţa Răstignitului sau a imaginii Sfintei Fecioare Maria. Compasiunea şi angajarea tinerei franceze de la ţară în faţa suferinţei poporului său devin mai intense prin raportul ei mistic cu Dumnezeu. Unul dintre aspectele cele mai originale ale sfinţeniei acestei tinere este tocmai această legătură între experienţa mistică şi misiunea politică”. Acţiunea Ioanei a început în anul 1429 când, „depăşind toate obstacolele, îl întâlneşte pe Delfin de Franţa, viitorul rege Carol al VII-lea, care la Poitiers o supune unui examen din partea câtorva teologi de la Universitate. Judecata lor este pozitivă: în ea nu văd nimic rău, numai o creştină bună”.

„La 22 martie 1429, Ioana dictează o scrisoare importantă adresată regelui Angliei şi oamenilor lui care asediază oraşul Orleans. Propunerea ei este una de adevărată pace în dreptate între cele două popoare creştine, în lumina numelor lui Isus şi al Mariei, dar este respinsă, şi Ioana trebuie să se angajeze în lupta pentru eliberarea oraşului, care are loc la 8 mai. Celălalt moment culminant al acţiunii ei politice este încoronarea regelui Carol al VII-lea la Reims, la 17 iulie 1429. Timp de un an întreg, Ioana trăieşte alături de soldaţi, îndeplinind în mijlocul lor o adevărată misiune de evanghelizare… Pătimirea Ioanei începe la 23 mai 1430, când cade prizonieră în mâinile duşmanilor săi. La 23 decembrie este condamnată în oraşul Rouen. Acolo se desfăşoară lungul şi dramaticul Proces de condamnare, care începe în februarie 1431 şi se termină la 30 mai cu arderea pe rug”.

Procesul a fost condus „de un numeros grup de teologi de la celebra Universitate din Paris, care participă la proces ca asesori. Sunt ecleziastici francezi, care făcând alegerea politică opusă alegerii Ioanei, au apriori o judecată negativă cu privire la persoana ei şi la misiunea ei. Acest proces este o pagină tulburătoare din istoria sfinţeniei şi este şi o pagină luminoasă cu privire la misterul Bisericii, care, conform cuvintelor Conciliului Vatican II, este ‘deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare’… Spre deosebire de teologii sfinţi care au luminat Universitatea din Paris, ca Sf. Bonaventura, Sf. Toma de Aquino şi Fer. Duns Scotus… aceşti judecători sunt teologi cărora le lipseşte caritatea şi umilinţa de a vedea în această tânără acţiunea lui Dumnezeu. Vin în minte cuvintele lui Isus conform cărora misterele lui Dumnezeu sunt revelate celor cu inimă de copii, în timp ce rămân ascunse celor înţelepţi şi pricepuţi care nu au umilinţă. Astfel, judecătorii Ioanei sunt în mod radical incapabili să o înţeleagă, să vadă frumuseţea sufletului ei: nu ştiau că ei condamnă o sfântă”.

Ioana a murit pe rug în 30 mai 1431, ţinând în mână un crucifix şi invocând numele lui Isus. „Circa 25 de ani mai târziu, Procesul de Nulitate, deschis sub autoritatea Papei Calixt al III-lea, se încheie cu o sentinţă solemnă care declară nulă condamnarea. Acest proces lung, care a adunat depoziţiile martorilor şi judecăţile multor teologi, toate favorabile Ioanei, scoate în evidenţă nevinovăţia ei şi fidelitatea ei perfectă faţă de Biserică. Ioan d’Arc va fi apoi canonizată de Papa Benedict al XV-lea, în anul 1920”. „Numele lui Isus, invocat de sfânta noastră până în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, era ca respiraţia continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii ei, centrul întregii sale vieţi”, a explicat Sfântul Părinte. „Această sfântă a înţeles că iubirea cuprinde toată realitatea lui Dumnezeu şi a omului, a cerului şi a pământului, a Bisericii şi a lumii… Eliberarea poporului său este o operă de dreptate umană, pe care Ioana o îndeplineşte în caritate, din iubire faţă de Isus. Exemplul ei este un frumos exemplu de sfinţenie pentru laicii angajaţi în viaţa politică, mai ales în situaţiile mai dificile”.