Amintirile PS Virgil despre Papa Ioan Paul al II-lea
02.02.2011, Oradea (Catholica) - Din amplul interviu semnat în OglindaNet.ro de Cristian Bădiliţă cu PS Virgil Bercea, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, preluăm în continuare alte fragmente, în care sunt relatate amintiri despre Papa Ioan Paul al II-lea, dar se ating şi alte subiecte.
– Se ştie cât de apropiaţi au fost Papa Ioan Paul al II-lea şi Cardinalul Ratzinger încă de pe vremea lucrărilor Conciliului Vatican II. Jurnaliştii occidentali consideră acest cuplu ca fiind obstacolul principal în calea „modernizării” Bisericii catolice. Or, faptele dovedesc exact contrariul: ei au făcut parte din vocile de deschidere, de aggiornamento, în sens patristic, al catolicismului, reabilitând mulţi teologi de anvergură care fuseseră traşi pe linie moartă în anii 1950. Cum este perceput acest cuplu de către ierarhia romano-catolică şi greco-catolică?
– Ultimii doi Papi ai Bisericii Catolice sunt două personalităţi puternice care atunci când au ajuns la cârma „corabiei lui Petru”, erau convinşi că Dumnezeu este stăpânul istoriei, iar omul un pion în mâinile iubitoare ale acestuia. Papa Ioan Paul al II-lea s-a născut la data de 18 mai 1920 la Wadowice în Polonia, a fost numit Episcop auxiliar de Cracovia la 4 iulie 1958 de către Papa Pius al XII-lea, iar la 13 ianuarie 1964 a fost numit Arhiepiscop de Cracovia de către Papa Paul al VI-lea, care mai apoi l-a creat Cardinal pe 26 iunie 1967. Arhiepiscopul Wojtila de Cracovia a participat la toate sesiunile Conciliului. În schimb, Papa Benedict al XVI-lea s-a născut la 16 aprilie 1927, iar în timpul Conciliului, ca tânăr profesor, a participat şi el la Conciliu, ca teolog consultant al Arhiepiscopului de Koln, Cardinalul Josef Frings. În această perioadă, profesorul Ratzinger a avut şansa de a se întâlni cu marii teologi Henri De Lubac, Jean Danielou, Yves Congar, Gerard Philips precum şi pe ceilalţi Cardinali şi Episcopi din lumea întreagă care participau la acest eveniment extraordinar din viaţa Bisericii Catolice şi de a-şi îmbogăţi mult cunoştinţele teologice. Şi unul şi celălalt au participat activ şi şi-au adus contribuţia la elaborarea şi definitivarea documentelor Conciliului.
Când Wojtila a fost ales Papă avea 58 de ani, era viguros, puternic şi a dat un impuls neaşteptat Bisericii şi lumii prin gândirea şi modul său de acţiune. Cu această vigoare a impus un aggiornamento voit de părinţii conciliari şi care devenea normalitate, creând echilibru şi stabilitate în Biserică. Papa Benedict al XVI-lea a urcat pe „scaunul lui Petru” la 81 de ani, recunoscut ca fiind cel mai bun teolog al Bisericii Catolice. El încearcă să menţină echilibrul şi stabilitatea Bisericii dincolo de toate atacurile din interior sau din exterior la adresa acesteia. Primul era profesor de morală cu vădite veleităţi filozofice şi poetice, deosebit de tenace în dărâmarea „zidurilor şi a cortinelor”; al doilea este un fin dogmatician, care scrie profund, dar pe înţelesul tuturor, cu înclinaţii spre muzica clasică şi marea literatură, care demontează pas cu pas ideologiile şi încearcă să aducă pacea şi buna înţelegere prin promovarea valorilor perene ale credinţei. Cei doi s-au cunoscut pe vremea Conciliului, apoi Ratzinger este numit Arhiepiscop de München şi Freising, în 1977, iar în 1978 creat Cardinal de către Papa Paul al VI-lea. Papa Ioan Paul al II-lea, în 25 noiembrie 1981, îl numeşte Prefect al Congregaţiei pentru doctrina credinţei. Au lucrat împreună din 1981 până în 2005, 24 de ani, unul ca Papă celălalt conducând cea mai importantă Congregaţie – pentru Doctrina Credinţei. De fapt, s-au susţinut reciproc, discret şi constant unul pe celălalt. La moartea primului, Cardinalii au înţeles că prefectul de la Doctrina Credinţei putea continua şi desăvârşi o lucrare începută şi astfel l-au ales Papă. Unii au impresia că Papa Benedict doreşte să se întoarcă înainte de Conciliu permiţând celebrarea Liturghiei lui „San Pio V”. Nu, este o continuitate în deschidere, pentru că Biserica este mamă pentru toţi şi în Biserică este loc pentru toţi. În plus, dacă privim acest om cu atenţie, Papa Benedict al XVI-lea nu face altceva decât să îl vestească pe Hristos Domnul, fiind convins că trebuie să ne încredem în Dumnezeu. E preocupat să îi întărească în credinţă pe toţi creştinii, convins că în slăbiciunile umane singurul reazem este Spiritul Sfânt.
– L-aţi întâlnit personal pe Papa Ioan Paul al II-lea. Care sunt amintirile directe pe care le aveţi şi cum l-aţi caracteriza?
– Da, l-am întâlnit de foarte multe ori pe Papa Ioan Paul al II-lea – când mă vedea, mă recunoştea. Dar sunt câteva momente care m-au marcat. Printre acestea, prima întâlnire personală, care s-a întâmplat în octombrie 1990. Eram deja la studii la Colegiul Urban din Roma, iar Preasfinţitul Alexandru Todea participa la Sinodul Episcopilor. Astfel am participat, într-o dimineaţă, la o Liturghie cu Papa celebrată în Capela Privată la care au participat şi alţi studenţi români. La sfârşit, Papa ne-a salutat personal pe toţi participanţii, iar Preasfinţitul Todea ne prezenta – eram aşa de emoţionat, că nu am putut spune nici un cuvânt şi nici nu-mi aduc aminte ce mi-a spus Papa. Apoi lucrurile s-au schimbat şi încet, încet am participat la diverse întâlniri, iar la un moment dat am fost chemat de secretarul particular al Papei, Monseniorul Stanislaw Dziwisz, pentru a-i citi Papei un text în limba română. Papa trebuia să ţină un discurs în română şi voia să audă pronunţia română. Când am ajuns, pe un coridor lăturalnic, la apartamentul Papei am fost introdus direct, iar Papa s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe după cap pe umăr şi ne-am îndreptat împreună spre o măsuţă. Cred că picioarele mi se împleticeau, dar Papa mi-a spus foarte natural şi jovial: „Te rog să-mi citeşti acest text tare şi rar.” Mi-am făcut curaj, dar oricum primele cuvinte cred că le-am bâlbâit, apoi mi-am revenit şi am citit textul clar. Ştiam ce trebuie făcut, deoarece Preasfinţitul Todea, în alte ocazii, mă pusese să repet de multe ori texte pe care uneori le turuiam. A mai fost un moment cu totul deosebit, în timpul vizitei de la Bucureşti, când, la Cimitirul Bellu, m-a prins de mână şi mergeam împreună la pas spre mormântul Cardinalului Iuliu Hosu. Eu eram un mic baston pentru un „mare om”, pentru „Karol cel Mare”.
Aşa cum foarte multă lume l-a iubit pe Papa Ioan Paul al II-lea şi eu l-am iubit din tot sufletul şi am plâns la catafalc îngenuncheat ca în faţa unui sfânt. Acolo, stând în genunchi, alături de alţi Episcopi şi Cardinali, am înţeles cât de mult a însemnat acest om pentru noi.
– Cum aţi caracteriza pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea?
– Un pontificat binecuvântat de Dumnezeu, cu multe încercări şi cu multe împliniri.
