Papa a început o serie de audienţe dedicate Doctorilor Bisericii
03.02.2011, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a caracterizat spiritualitatea Sf. Tereza de Avila ca „profundă şi complexă”, dar a selectat din ea câteva trăsături dominante pe care le-a prezentat înaintea credincioşilor. Pontiful a făcut aceasta în cadrul audienţei generale de miercuri, 2 februarie 2011, anunţând că începe o scurtă serie de cateheze despre Doctorii Bisericii. El a relatat viaţa Sfintei Tereza de Avila (1515-1582), evidenţiind eforturile acesteia de a reforma Ordinul Carmelitan. Cu privire la spiritualitatea ei, Sfântul Părinte a spus că „nu este uşor de rezumat în câteva cuvinte”, dar a ales anumite puncte esenţiale pentru a le evidenţia.
Pontiful a subliniat virtuţile umane şi evanghelice ale Sf. Tereza. Sfânta a pus accentul în particular pe detaşare şi pe sărăcia evanghelică, o virtute despre care Papa a spus că „ne priveşte pe toţi”, precum şi pe „iubirea unii faţă de alţii ca element esenţial al vieţii comunitare şi sociale; umilinţa ca iubire faţă de adevăr; determinarea ca rod al îndrăznelii creştine; speranţa teologală, pe care o descrie ca sete de apă vie. Fără a uita virtuţile umane: afabilitate, sinceritate, modestie, respect, bucurie, cultură”. Sfântul Părinte a mai remarcat devoţiunea Sfintei Tereza faţă de Scriptură. „Ea s-a simţit în consonanţă mai ales cu mireasa din Cântarea Cântărilor şi cu apostolul Paul, precum şi cu Cristos din Pătimire şi cu Isus Euharisticul”.
Rugăciunea este un alt element de bază în viaţa Terezei, a remarcat Papa. Ea a subliniat „cât de esenţială este rugăciunea… Rugăciunea este viaţă şi se dezvoltă treptat la acelaşi pas cu creşterea vieţii creştine: începe cu rugăciunea vocală, trece prin interiorizare prin meditaţie şi reculegere, ajungând la unirea de iubire cu Cristos şi cu Preasfânta Treime. Desigur, nu e vorba de o dezvoltare în care a urca la treptele cele mai înalte înseamnă a părăsi tipul precedent de rugăciune, ci este mai degrabă o aprofundare treptată a raportului cu Dumnezeu care învăluie toată viaţa. Mai mult decât o pedagogie a rugăciunii, pedagogia Terezei este o adevărată ‘mistagogie’: pe cel care citeşte operele sale îl învaţă să se roage rugându-se ea însăşi împreună cu el; de fapt, frecvent întrerupe relatarea sau expunerea pentru a răbufni într-o rugăciune”.
În plus, ea a trăit „o iubire necondiţionată faţă de Biserică: a manifestat un viu ‘sensus Ecclesiae’ în faţa episoadelor de dezbinare şi conflict în Biserica din timpul ei. A reformat Ordinul Carmelitan cu intenţia de a sluji mai bine şi de a apăra mai bine ‘Sfânta Biserică Catolică Romană’, şi a fost dispusă să îşi dea viaţa pentru ea. Un ultim aspect esenţial al doctrinei tereziene, pe care aş dori să îl subliniez, este perfecţiunea, ca aspiraţie a întregii vieţi creştine şi ţinta ei finală. Sfânta a avut o idee foarte clară despre ‘plinătatea’ lui Cristos, retrăită de creştin. La sfârşitul parcursului din Castelul interior, în ultima ‘cameră’, Tereza descrie această plinătate, realizată prin locuirea Treimii, în unirea cu Cristos prin misterul umanităţii Sale”.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
