Papa Benedict al XVI-lea şi bătălia pentru adevăr
03.02.2011, Roma (Catholica) - Sociologul Massimo Introvigne, fondatorul şi directorul Centrului de Studii despre Noile Religii, şi recent numit Reprezentant al OSCE pentru lupta împotriva intoleranţei şi a discriminării faţă de creştini, a publicat cartea „Tu eşti Petru. Papa Benedict al XVI-lea împotriva dictaturii relativismului”, în care explică Magisteriul Papei Benedict al XVI-lea, de la Enciclica Spe salvi din 2007 la Scrisoarea Ubicumque et semper din anul 2010 prin care se instituia Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări. Autorul arată că Pontiful duce o ofensivă împotriva „dictaturii relativismului” pentru a lărgi orizonturile raţiunii, a lega din nou credinţa de inimă şi a oferi spaţiu proclamării adevărului. Următorul interviu pentru Agenţia Zenit a fost publicat în traducere pe Ercis.ro.
– De ce aţi dorit să scrieţi această carte?
– Sunt vice-responsabil naţional al Alianţei Catolice, o asociaţie care are ca vocaţie specifică studierea şi difuzarea Magisteriului social al Bisericii. Cu privire la Magisteriu se dezbate mult, făcând distincţie între infailibil, non-infailibil, dogmatic, pastoral, obişnuit, extraordinar, şi orice blogger se transformă în teolog, dar adevărul l-a spus Papa în ultimul său interviu: mulţi vorbesc despre Magisteriu fără să îl citească. De exemplu, se continuă să i se pună Papei întrebări – în mod tipic referitor la interpretarea documentelor Conciliului Vatican II – la care deja a răspuns de mai multe ori. Dorind să exclud faptul că acela care pune aceste întrebări reclamând răspunsuri pe care Papa deja le-a dat este de rea credinţă, rămâne ipoteza că nu citeşte documentele.
– Pe bună dreptate, dumneavoastră indicaţi problema receptării Magisteriului din partea clerului şi a credincioşilor. În timp ce mass-media şi anumiţi intelectuali îl critică pe Pontif, foarte mulţi catolici nu citesc niciodată ceea ce scrie sau spune Papa. Nici textul de la Angelus sau de la audienţa generală de miercuri. În general, mulţi credincioşi şi chiar mulţi preoţi se mulţumesc să citească ceea ce prezintă ziarele despre cuvintele Pontifului. Ce anume aţi scris în cartea dumneavoastră în această privinţă?
– Că problema pune în joc însăşi modalitatea normală de funcţionare a Bisericii şi că probabil soluţia revine de acum laicilor. Atâţia clerici sunt prea ocupaţi să facă altceva.
– O altă problemă se referă la faptul că nu toţi preoţii îl citează pe Pontif în timpul omiliilor sau în cursurile de cateheză. Este o problemă de ignorare a ceea ce spune şi scrie Pontiful sau este neînţelegere ori dezobişnuire de a prelua Magisteriul obişnuit?
– Sunt după părerea mea trei probleme. Există o minoritate „progresistă” care în mod conştient îl refuză pe Papa Benedict al XVI-lea, considerându-l prea conservator. Există o altă minoritate pe care Papa o numeşte „anticonciliară” care, în mania de a refuza Conciliul Vatican II, declarându-l non-infailibil, s-a obişnuit să considere irelevante pronunţările zilnice non-infailibile ale Papei, uitând că bunul credincios urmează tot Magisteriul şi nu numai pe cel înzestrat cu infailibilitate. Şi mai există probabil o majoritate care pur şi simplu nu citeşte Magisteriul pentru că organizarea timpului său nu îi lasă această posibilitate.
– Şi totuşi acest Pontif este unul dintre cei mai citiţi autori din lume. Cărţile lui, deşi dense şi profunde, sunt tipărite şi vândute pe toată planeta. Papa Benedict al XVI-lea se bucură de mare stimă şi credibilitate chiar şi printre credincioşi de alte confesiuni, printre atei şi păgâni. Cum explicaţi acest fenomen?
– Insist: întâlnesc mari pasionaţi de Papa Benedict al XVI-lea care sunt mult mai des laici decât preoţi. Şi este adevărat: Papa este citit cu pasiune de atâţia necatolici şi necredincioşi. Este unul dintre cei mai mari gânditori în viaţă, cu care până şi cel care nu crede are datoria şi adesea, credeţi-mă, şi plăcerea intelectuală de a se confrunta.
– Dumneavoastră susţineţi că una dintre probleme este şi lectura parţială şi limitată în timp a învăţăturilor pontificale. Dimpotrivă, în cartea dumneavoastră se afirmă că orice text trebuie citit în lumina intervenţiilor precedente ale aceluiaşi şi ale altor Pontifi, şi devine la rândul său criteriu de interpretare a textelor succesive. Ne puteţi ilustra punctul dumneavoastră de vedere în acest sens?
– Nu am un punct de vedere personal în acest sens şi mă limitez să îl transmit pe cel ilustrat de mai multe ori de Papa însuşi, de exemplu în Caritas in veritate. Aici, cu privire la Populorum progressio, a Slujitorului lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea, el explică faptul că pentru a nu o reduce la o simplă „colecţie de date sociologice”, care astăzi nu ar mai interesa pe nimeni, Enciclica aceea trebuie citită fie în lumina întregului Magisteriu social precedent, pe care îl presupune, fie interpretând-o în lumina Magisteriului succesiv, care o clarifică şi o explică. Aceasta înseamnă tradiţie vie şi acest lucru este valabil pentru orice document al Magisteriului.
– Papa Benedict al XVI-lea a fost prezentat ca acela care va distruge dialogul ecumenic, pentru că este prea riguros în vestire. În schimb de la anglicani la luterani până la ortodocşi, niciodată relaţiile nu au fost atât de bune. Cum se explică acest fenomen?
– În Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor care tocmai s-a încheiat, Papa a spus două adevăruri despre ecumenism. Primul este că, în special cu protestanţii, există o perioadă de criză care nu derivă din cauze teologice, ci din faptul că unele mari comunităţi protestante au cedat în faţa spiritului lumii cu privire la teme cum ar fi avortul sau căsătoria homosexuală, asupra cărora nu trebuie să se tacă din presupusa trăire ecumenică liniştită, ci ele trebuie explicate lor încontinuu cu argumente din raţiune şi nu numai din credinţă. Al doilea este că, în pofida acestor dificultăţi grave, alegerea pentru ecumenism a Conciliului Vatican II rămâne ireversibilă, obligatorie şi parte din nucleul central al pontificatului Papei Benedict al XVI-lea pentru că Biserica crede că acest efort, deşi uneori pare inutil şi imposibil, este voit de însuşi Dumnezeu. Creştinii necatolici înţeleg această dimensiune ecumenică, eroică şi dureroasă, a Papei şi o apreciază, mai mult decât atâţia catolici care poate încheie scrierile lor cu „Trăiască Papa!”, dar apoi o ignoră, deşi este o dimensiune esenţială a întregului său pontificat.
