Asistăm la o primăvară în lumea arabă (I)
01.03.2011, Roma (Catholica) - 
Scânteia a fost aprinsă la 4 ianuarie 2011 de Mohamed Bouazizi, un tânăr tunisian de 27 de ani, vânzător ambulant de fructe şi legume care a decis să îşi dea foc în public în semn de protest după ce poliţia îi confiscase marfa, singura lui sursă de întreţinere. Protestele, care vor intra în istorie cu numele de „Revoluţia iasomiilor”, au provocat sfârşitul regimului lui Zine El Abidine Ben Ali, constrâns să părăsească ţara. Mişcarea s-a extins rapid la Egipt, unde un milion de persoane au manifestat mai mult zile în Piaţa Tahrir, la Cairo („Revoluţia tinerilor”), constrângându-l pe preşedintele Hosni Mubarak să îşi dea demisia la 11 februarie 2011.
Protestele au continuat, cu represiuni mai mult sau mai puţin violente, în Maroc, Algeria, Yemen, Iran şi Libia. În această ultimă ţară, regimul lui Gheddafi a ajuns să folosească armele pentru a înăbuşi manifestaţiile. Pentru pr. Samir Kahlil Samir, iezuit originar din Egipt, profesor de teologie şi islamologie la Institutul Pontifical Oriental şi unul dintre cei mai mari experţi mondiali ai dialogului dintre creştini şi musulmani, această mişcare reprezintă o „primăvară” în lumea arabă, un nou pas spre democratizarea ţărilor din regiune. Pr. Samir a acordat agenţiei Zenit un interviu pe această temă, apărut în traducere pe Ercis.ro. Vă oferim în continuare un prim fragment din acest interviu.
– Cum interpretaţi recentele manifestaţii din Egipt care au răsturnat regimul lui Mubarak, dar şi pe cele din Tunisia, Algeria şi în ultimele zile chiar şi în Iran şi Libia pentru a cere sfârşitul vechilor regimuri?
– Aceste mişcări s-au născut mai mult sau mai puţin în mod spontan. Ceea ce se observă este că există o majoritate de tineri, nu există nici partide politice nici grupuri organizate. Este o reacţie de masă, a poporului. Un al doilea punct comun pentru toate aceste mişcări este că sunt îndreptate împotriva regimurilor care durează de zeci de ani, cum este cazul Tunisiei (21 de ani), Egiptului (aproape 30 de ani), Libia (42 de ani), Yemen (21 de ani) etc. […]
Al treilea aspect care mă uimeşte este motivaţia comună pentru toate aceste ţări, care este în mod esenţial faptul de a nu putea găsi un loc de muncă, întemeia o familie şi trăi cu un minim de decenţă. În cazul Tunisiei, toate acestea au pornit de la acest tânăr tunisian care a studiat şi nu găsea loc de muncă, şi care până la urmă cu puţinele economii pe care le avea a decis să cumpere nişte legume pentru a le vinde pe stradă. Şi iată că a venit poliţia şi i-a spus: „Tu nu ai un permis” şi i-a luat toată marfa. Viaţa lui a fost frântă dintr-o dată, aşa, chiar în timp ce lupta pentru a trăi, şi atunci şi-a dat foc. Acest lucru a provocat o puternică mişcare de protest în Tunisia.
În Egipt sunt circa 30 de milioane de egipteni care trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. O cifră care nu le permite să trăiască nici măcar simplu. Şi această situaţie este cam peste tot. În aceasta există un contrast foarte puternic cu responsabilii, cu guvernanţii, care nu au probleme în viaţă ci dimpotrivă duc o viaţă luxoasă, sunt foarte bogaţi şi au nu numai milioane de dolari ci chiar miliarde. Până acum, toate acestea au fost acceptate, dar acum a venit reacţia: nu se poate, nu este drept.
O a patra caracteristică este că nu a existat agresivitate, aşa cum s-a întâmplat de obicei, împotriva nimănui. Vreau să spun că nu a fost atacată America, nu s-a călcat în picioare drapelul american sau cel israelian, pur şi simplu oamenii s-au preocupat în mod concret de propria soartă. Şi nu au încercat să ucidă sau să trimită în închisoare pe conducătorii guvernului: sunt condamnaţi dar îi lasă să plece. Adică rămâne o mişcare care nu este împotriva cuiva, ci este pentru viaţă, pentru o viaţă mai decentă, mai demnă. Toate acestea îmi spun că este vorba de o adevărată primăvară care se anunţă în lumea arabă şi care sperăm să facă să îmbobocească ceva pozitiv.
– Este începutul unui drum spre democratizare sau în schimb ar putea să îi aducă la putere pe radicali?
– Eu sunt înclinat să spun că mergem spre o democraţie mai mare. Văzând fotografiile şi filmările, este clar că nu sunt tineri manipulaţi de mişcări radicale, de extremişti. În Egipt era destul de clar, de exemplu musulmanii şi creştinii erau mână în mână, şi extremiştii nu au reuşit să îi pună pe unii împotriva altora. Nu au reuşit politicienii, au dispărut. Au încercat puţin să facă o contrarevoluţie, apoi au plecat. Nu sunt în nici un fel extremişti radicali.
A fost şi o atmosferă aproape de sărbătoare, ca o sărbătoare populară. Ei doresc, mi se pare, mai multă democraţie. Există un fapt care în Europa, în Occident, nu se semnalează, dar în lumea arabă oamenii sunt conştienţi şi scriu aceasta în fiecare zi, că lumea arabă stă foarte rău. Că am devenit dintre cei mai răi din lume. Acest sentiment s-a răspândit mult printre intelectuali: ce am produs pentru binele omenirii? Şi există o aspiraţie de a putea trăi ca în celelalte ţări.
Lumea arabă este foarte aproape de Europa, toţi au rude care trăiesc în Franţa, în Germania, în Italia, în Belgia, în Germania, în Anglia etc. şi ştiu că viaţa aici este diferită. Ştiu că aici, în pofida tuturor dificultăţilor economice, este mai multă dreptate, că dacă cineva trebuie să meargă la spital pentru o intervenţie, poate să meargă chiar dacă este sărac: sistemul democratic european permite aceasta, chiar dacă nu poate să plătească. Ştie că va fi apărat de un avocat, chiar dacă nu poate să plătească… Justiţia funcţionează pentru săraci la fel ca pentru bogaţi, sau aproape la fel! Toate acestea le ştim de la prieteni, sau de pe Internet pe care oamenii îl folosesc tot mai mult, sau aud de la alţi prieteni. Acest lucru creează un apel foarte puternic la democraţie. Pentru aceasta, cred că mişcările radicale (fie ele religioase, sau comuniste, sau altceva) nu sunt reprezentative în această revoluţie. Şi nu sunt reprezentate.
