„Discursul regelui” ar putea să dea un semnal pentru producători

02.03.2011, Vatican (Catholica) - Victoriile filmului „The King’s Speech” („Discursul regelui”) la Oscarurile recente ar putea să arate „o nouă cale” în cinematografie şi un semnal pentru „reîntoarcerea la cea mai bună tradiţie a cinematografiei britanice”, se afirma într-un articol din L’Osservatore Romano de săptămâna trecută. Între timp premiile Academiei s-au dat, iar filmul regizat de Tom Hooper a luat patru Oscaruri: cel mai bun film, cel mai bun actor într-un rol principal, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu (fiind nominalizat la 12 categorii).

Emilio Ranzato a descris filmul în publicaţia semioficială a Vaticanului ca „frumos”, un film care demonstrează că poate să fie o combinaţie „fericită” la cel mai înalt nivel „a tuturor ingredientelor cinematografiei populare”, bazându-se mai degrabă pe colaborare decât pe viziunea producătorului. Pelicula evocă o parte din viaţa prinţului Albert „Bertie” Windsor, care, cu ajutorul unui terapist pentru dicţie, a depăşit unele probleme de exprimare şi criza din familia regală, pentru a conduce Regatul Unit şi Commonwealth-ul Britanic ca rege. Momentul de apogeu al filmului – discursul la radio al regelui George al VI-lea către Imperiul Britanic, anunţând intrarea în război – marchează începutul uneia dintre cele mai dificile perioade pentru britanici.

Pentru Ranzato, „adevăratul secret al filmului” este reuşita în a prezenta o personalitate regală „înaltă, filosofică şi simbolică” în rolul unui „asuprit” care luptă să depăşească o dificultate. Terapistul, interpretat de Geoffrey Rush, este „o parte antrenor, o parte înger păzitor şi o parte alter ego” în procesul de ajutare a regelui George al VI-lea. În timp ce regizorul nu a scăpat de tentaţia de a stiliza anumite scene, nu exagerează şi dă textului „un ritm frumos”, care altfel ar fi putut să devină prea „guraliv”. Autorul articolului îl laudă şi pe scenaristul filmului, care vine din televiziune, David Seidler, pentru reuşita condensării a 20 de ani de istorie britanică în „câteva – dar decisive – minute de discurs către naţiune”.

Dacă Academia ar onora „Discursul regelui”, mai scria Ranzato înainte de premieră, ar indica „o nouă cale de urmat”. Victoria „ar fi interpretată ca o întoarcere la o abordare mai clasică, adică mai narativă, rezultatul unei munci de echipe mai mult decât a unei singure persoane”. De asemenea ar arăta „un pact cu lumea micului ecran şi a serialelor de televiziune, care sunt atât de vii astăzi”. Şi Ranzato încheia: „Aşteptăm şi vedem. Pentru moment acest film are calităţile ce confirmă şi întăreşte cea mai bună tradiţie a cinematografiei engleze.”