Rino Cammilleri: istoria unei convertiri
02.03.2011, Roma (Catholica) - Deşi se află în faţa unei ofensive mediatice şi culturale a ateilor şi agnosticilor, lumea modernă înregistrează un mare număr de convertiri la religia catolică. Între acestea din urmă uimeşte descoperirea istoriei lui Rino Cammilleri, ziarist şi scriitor de succes, care este cunoscut ca un apologet al catolicismului. Într-o carte recent publicată de Lindau, cu titlul „Cum am devenit c.c.p. (catolic, credincios şi practicant)”, Cammilleri povesteşte convertirea sa la catolicismul roman. Nu a fost înainte protestant sau jainist; cunoscutul scriitor povesteşte: „ca aproape toţi ateii şi agnosticii din Italia de astăzi, am fost botezat în ritul Sfintei Biserici Romane, însă după aceea, aşa cum se întâmplă des, am rătăcit calea. Din ignoranţă. Din nepăsare. Pentru că, este adevărat, Botezul te face să devii creştin, dar pentru a fi creştin este nevoie, întocmai, de o convertire”. Redăm interviul acordat de Cammilleri pentru Agenţia Zenit, apărut în traducere pe Ercis.ro.
– Dumneavoastră, indicat drept „Katolicul”, un convertit? Povestiţi-ne istoria dumneavoastră. Cum s-a întâmplat?
– Nu aş dori să irosesc plăcerea lecturii. Aşadar, pe scurt. Studiam Ştiinţele Politice la Pisa în anii şaizeci şi am fost contagiat. Însă, înainte de toate, am dus până la capăt revoluţia mea personală. Şi la capăt este nihilismul. Adică, sinuciderea. Datorez totul convertirii mele, rod pe jumătate al raţionamentului şi pe jumătate (ca toate convertirile) al harului. Gândiţi-vă că am renunţat chiar la studii pentru a fi compozitor la Milano… Am ajuns la capăt, prin urmare. Însă Dumnezeu m-a „asumat” chiar atunci când eram nehotărât dacă să o termin sau să amân. În carte sunt şi fotografii de epocă. Pe copertă sunt eu, copil, împreună cu Cassius Clay la Olimpiada de la Roma din anul 1960. Istoria convertirii mele, aşa cum va vedea cel care va citi cartea, este şi o secţiune din „marea istorie” recentă. Şi a unei generaţii dezamăgite.
– Sfântul Petru a trădat, Sfântul Paul a ţinut hainele celor care l-au ucis cu pietre pe Sfântul Ştefan, Sfântul Camil de Lellis a susţinut înainte de a se converti că nu exista păcat pe care să nu-l fi comis, dar atunci creştinismul este o istorie de convertire continuă. Care este punctul dumneavoastră de vedere în această privinţă?
– Toţi suntem botezaţi, deci creştini cu numele. Însă pentru a deveni creştini de fapt este nevoie, întocmai, de o convertire. Aceasta înseamnă a descoperi că Evanghelia nu este altceva decât manualul întreţinerii noastre perfecte. Dacă nu se aplică manualul (dacă nu se crede aşadar în Constructor) se zădărniceşte viaţa. Să ne înţelegem: convertirea nu elimină crucea, dimpotrivă (vezi nenorocirile Sfântului Paul începând din ziua căderii de pe cal). Însă te face să descoperi care este sensul vieţii. Mă refer la cel corect. Acesta este mărgăritarul preţios pentru care negustorul din Evanghelie înţelege că merită să vândă totul pentru a-l avea.
– Deci catolicismul roman nu este religia pe care mulţi o indică drept moralistă? Este ştire de ieri că probabil va fi beatificat Jacques Fesch, o persoană condamnată pentru asasinat. Ne puteţi ajuta să înţelegem?
– Este suficient să ne gândim la tâlharul cel bun, beatificat de Cristos în persoană. Întreaga lui viaţă numai exemplară nu este, şi nici finalul nu este mai bun. Spunea un alt convertit, Oscar Wilde, că Biserica Catolică este pentru sfinţi şi păcătoşi; pentru persoanele bune este bună şi Biserica Anglicană… Pe Dumnezeu îl interesează cel care încearcă, nu cel care reuşeşte. Voi merge la o comparaţie: şi în iubirea umană pasiunea este de preferat în locul rutinei plictisitoare.
– În ce mod o carte despre istoria convertirii dumneavoastră ar putea să fie utilă pentru a înţelege măreţia învăţăturilor lui Isus Cristos?
– Convertirile nu sunt niciodată egale, pentru că Dumnezeu – s-a spus – ştie să numere numai până la unu. Aşadar, relatarea unei convertiri nu este cine ştie ce exemplară. Dar are utilitatea neîndoielnică de „mărturie”, aşa cum ştiu bine cei care lucrează în publicitate. Cine citeşte relatările convertiţilor descoperă că şi astăzi creştinismul este îmbrăţişat integral, ajungând să se facă din el unica raţiune de a trăi, de către oameni (să îmi fie iertată lipsa de modestie) care nu sunt banali. În cazul meu (pe care îl cunosc cel mai bine), de către unul care şi-a însuşit miturile din anii ’68, ajungând aproape să anticipeze timpurile. Fiecare epocă furnizează mituri tinerilor. Însă miturile ucid. A urma idolii propuşi de propriul timp duce la sinucidere. Sau la o viaţă greşită pentru că este în afara ţintei. Spunea Sfântul Augustin (alt convertit) că suntem făcuţi pentru fericire. Adică pentru Dumnezeu. Şi inima noastră este neliniştită până când nu ajunge la el. Convertitul este cel care a înţeles acest lucru.
– Trăim timpuri în care sunt mulţi cei care se convertesc la religia catolică. După părerea dumneavoastră, de ce? Este oare un semn al timpurilor?
– Fiecare epocă a avut convertiţii săi, pentru că fiecare generaţie se naşte cu păcatul strămoşesc. Şi în timpurile lui Isus au existat Irod şi Pilat, oameni care şi-au consacrat existenţa idolilor (care sunt până la urmă mereu aceiaşi: Sex, Bani & Putere). Astăzi societatea hedonistă de masă macină mai mulţi oameni, produce mai multe „rebuturi”, cum spun sociologii. Creşte numărul celor care cedează, care nu reuşesc. Este suficient să dăm drumul la televizor pentru a vedea câţi sunt cei sunt dispuşi la orice pentru succes, numai „să iasă în evidenţă”. Dar nu trebuie să credem că aceia care se convertesc trebuie căutaţi printre faliţi sau perdanţi; şi Isus însuşi a fost, pe plan pământesc, un perdant şi un falit. Nu, mulţi s-au convertit tocmai pentru că au ajuns la ţintele lor şi şi-au dat seama cât sunt de goale. Cine caută adevăratul sens al vieţii îl găseşte, pentru că însuşi Dumnezeu se lasă găsit. Dar tocmai aici este discriminarea: dacă cineva în inima sa (şi cu toată inima) caută Adevărul, Dumnezeu îl converteşte mai devreme sau mai târziu. Dacă cineva, înlăuntru, se caută în realitate pe sine însuşi, va găsi şi el ceea ce caută: nimic.
