LC: Un sanctuar în timp
03.03.2011, SUA (Catholica) - Pornind de la cuvintele psalmistului: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”, articolul „Un sanctuar în timp”, semnat de Mark P. Shea şi tradus de Ecaterina Hanganu pentru numărul pe februarie 2011 al revistei electronice Lumea Catholica, ne aminteşte importanţa la a rezerva în vieţile noastre un timp special lui Dumnezeu.
De ce să îi dedicăm lui Dumnezeu un timp sfânt? Pentru că „suntem fiinţe umane care ne desfăşurăm într-un mod foarte concret existenţa în timp, spaţiu, materie şi energie. Ceea ce facem cu trupurile noastre are legătură cu ceea ce facem şi cu sufletele noastre… Dacă ne gândim că a merge o oră pe săptămână la Sfânta Liturghie ne deranjează prea mult, atunci înseamnă că a găsi timp pentru a ne concentra cu atenţie în rugăciune de-a lungul întregii săptămâni înseamnă şi mai mult deranj. Şi deodată vedem cum a trecut o lună şi – să fim sinceri – nici măcar nu ne-am gândit la Dumnezeu. Pe scurt, orice relaţie trebuie să fie cultivată. Ea trebuie îngrijită, udată, hrănită. Şi situaţia nu se schimbă numai fiindcă unul dintre parteneri este Dumnezeu, deoarece noi nu suntem Dumnezeu”.
„Oare cum ar arăta”, ne întreabă autorul, „o familie în care nici unul dintre membrii ei nu vorbeşte cu celălalt, nu îşi petrec timpul împreună, nu ascultă ce spune celălalt şi nici nu iau masa împreună mai mult de câteva minute pe lună?! Vi se pare o familie sănătoasă?! La fel se întâmplă şi în cazul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Avem cu adevărat nevoie să rezervăm timp şi spaţiu pentru a o cultiva – altfel se va veşteji sau va fi înăbuşită de buruieni. Orele Sfinte sunt un mod prin care putem face acest lucru”. El explică apoi de unde vine obiceiul de a petrece chiar o oră în rugăciune: „O Oră Sfântă este aceea în care stăm în faţa Domnului nostru euharistic, deplin prezent în tabernacol sau în monstranţă pentru adoraţie. Facem aceasta în amintirea dorinţei Sale ca discipolii Săi ‘să vegheze cu El un ceas’, făcând acum împreună cu El ceea ce Biserica nu a făcut în Ghetsimani, şi unind propriile noastre rugăciuni, lucrări, bucurii şi suferinţe cu ale Sale”.
Mark P. Shea prezintă apoi mai multe modalităţi în care putem face o Oră Sfântă, amintindu-ne însă în primul rând că „nu este nevoie de instrumente sau tehnici speciale, nici de exerciţii spirituale sau discipline specifice, nici de daruri mistice sau har profetic. Tot ceea ce este necesar e prezenţa proprie, pe atât de prezent pe cât poţi fi în faţa lui Dumnezeu. Când facem aceasta, Domnul nostru euharistic face cu noi înşine ceea ce face cu Euharistia: ne ia vieţile, mulţumeşte Tatălui Său, ne frânge şi ne oferă ca hrană lumii. În esenţă, Ora Sfântă poate fi rezumată printr-o povestioară. Un vizitator intră într-o biserică catolică şi observă un bătrân care stătea undeva în spate, cu ochii aţintiţi la tabernacol. După un timp, curiozitatea învinge, se apropie de el şi îl întreabă ce face, iar bătrânul îi răspunde: ‘Mă uit la El şi El mă priveşte'”.
