Să dăm mărturie lumii despre bucuria Învierii
10.04.2013, Vatican (Catholica) - În dimineaţa zilei de miercuri, 10 aprilie 2013, în cadrul audienţei generale din Piaţa San Pietro, Papa Francisc şi-a dezvoltat cateheza pe semnificaţia mântuitoare a Învierii lui Isus şi pe motivul pentru care fără ea credinţa noastră este zadarnică. „Credinţa noastră se întemeiază pe moartea şi Învierea lui Cristos, exact aşa cum o casă se sprijină pe temelii: dacă acestea cedează, se prăbuşeşte toată casa. Pe cruce, Isus s-a oferit pe sine însuşi luând asupra Sa păcatele noastre şi coborând în abisul morţii, iar în înviere le învinge, le elimină şi ne deschide drumul pentru a ne renaşte la o viaţă nouă. Sfântul Petru exprimă în mod sintetic, la începutul primei sale Scrisori, aşa cum am ascultat: ‘Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea Sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri'”.
Pontiful a subliniat apoi că „Apostolul ne spune că odată cu Învierea lui Isus are loc ceva absolut nou: suntem eliberaţi din sclavia păcatului şi devenim fii ai lui Dumnezeu, adică suntem născuţi la o viaţă nouă. Când se realizează aceasta pentru noi? În Sacramentul Botezului. În vechime, el se primea în mod normal prin scufundare. Cel care trebuia să fie botezat cobora în marele bazin al baptisteriului, lăsându-şi hainele, iar Episcopul sau preotul îi vărsa de trei ori apă pe cap, botezându-l în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi botezatul ieşea din bazin şi îmbrăca haina nouă, cea albă: adică era născut la o viaţă nouă, cufundându-se în moartea şi Învierea lui Cristos. A devenit fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, scrie: voi ‘aţi primit duhul învierii prin care strigăm: Abba, Tată!’… Dumnezeu ne tratează ca fii, ne înţelege, ne iartă, ne îmbrăţişează, ne iubeşte chiar şi atunci când greşim. Deja în Vechiul Testament, profetul Isaia afirma că chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, Dumnezeu nu uită niciodată de noi, în nici un moment”.
Cu toate acestea, a adăugat Sfântul Părinte, această relaţie cu Dumnezeu „nu este ca o comoară pe care să o păstrăm într-un colţ al vieţii noastre, ci trebuie să crească, trebuie să fie alimentată în fiecare zi prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune, participare la Sacramente, în special al Pocăinţei şi al Euharistiei, şi caritate. Noi putem trăi ca fii! Şi aceasta este demnitatea noastră – noi avem demnitatea de fii. Să ne comportăm ca adevăraţi fii!” Papa Francisc a explicat că „aceasta înseamnă că în fiecare zi trebuie să lăsăm ca Cristos să ne transforme şi să ne facă asemenea Lui; înseamnă a căuta să trăim ca nişte creştini, a căuta să-l urmăm, chiar dacă vedem limitele noastre şi slăbiciunile noastre… Numai comportându-ne ca fii ai lui Dumnezeu, fără a ne descuraja datorită căderilor noastre, datorită păcatelor noastre, simţindu-ne iubiţi de El, viaţa noastră va fi nouă, însufleţită de seninătate şi de bucurie. Dumnezeu este forţa noastră! Dumnezeu este speranţa noastră!”
„A fi creştini nu se reduce la a urma nişte porunci, ci înseamnă a fi în Cristos, a gândi ca El, a acţiona ca El, a iubi ca El; înseamnă a lăsa ca El să ia în stăpânire viaţa noastră şi să o schimbe, să o transforme, să o elibereze de întunericul răului şi al păcatului”. „Iubiţi fraţi şi surori”, a concluzionat Sfântul Părinte, „celui care ne cere cont de speranţa care este în noi să-l arătăm pe Cristos Înviat. Să-l arătăm prin vestirea Cuvântului, dar mai ales cu viaţa noastră de înviaţi. Să arătăm bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu, libertatea care ne dăruieşte trăirea în Cristos, care este adevărata libertate, aceea care ne salvează din sclavia răului, a păcatului, a morţii! Să privim la Patria cerească, vom avea o nouă lumină şi forţă şi în angajarea noastră şi în eforturile noastre zilnice. Este o slujire preţioasă pe care trebuie să o dăm acestei lumi a noastre, care adesea nu mai reuşeşte să-şi ridice privirea spre înălţime, nu mai reuşeşte să-şi ridice privirea spre Dumnezeu”.
