Papa în dialog cu elevi din şcoli iezuite (II – dialogul purtat)
08.06.2013, Vatican (Catholica) - Aproximativ opt mii de elevi au fost primiţi în audienţă astăzi de Sfântul Părinte, în Aula Paul al VI-lea. Elevii au venit din şcoli conduse de iezuiţi în Italia şi Albania, fiind însoţiţi de profesori şi de membri ai familiilor lor. Sfântul Părinte a venit pregătit cu un discurs, „puţin cam lung”, în opinia sa. A ales atunci să facă un rezumat al textului, după care a invitat la o discuţie liberă: elevii i-au pus întrebări, iar el le-a răspuns.
Primul elev a întrebat despre dubiile legate de credinţă, pe care le are uneori, dorind să ştie ce poate să facă, ce l-ar ajuta să crească în credinţă. Papa Francisc i-a răspuns: „Călătoria este o artă deoarece, dacă suntem mereu pe grabă ne obosim şi nu ajungem la ţinta călătoriei noastre. Dacă ne oprim, dacă nu mergem mai departe, şi în acest caz ratăm ţinta. Călătoria este tocmai arta de a privi spre orizont, gândindu-mă unde vreau să merg dar şi îndurând oboseala călătoriei, care uneori este dificilă. […] Sunt zile negre, chiar şi zile când cădem. Uneori cădem, dar gândiţi-vă mereu la aceasta: nu vă fie frică de eşecuri. Nu vă fie frică de căderi. Ce contează în arta călătoriei nu este să nu cazi ci să nu rămâi jos. Ridicaţi-vă imediat şi continuaţi să mergeţi înainte. Aici este frumuseţea: aceasta este călătoria umană. Dar mai este ceva: a merge singuri este rău şi plictisitor. Mergeţi cu comunitatea, cu prietenii, cu cei care vă iubesc, care vă sprijină. Aceasta ne ajută tocmai să ajungem la destinaţie, acolo unde se presupune că trebuie să ajungem.”
O elevă l-a întrebat pe Papa dacă continuă să se vadă cu prietenii de şcoală. „Prietenii mei sunt acum la 14 ore de zbor cu avionul faţă de mine, nu? Sunt foarte departe, dar am să îţi spun ceva: trei au venit să mă salute şi să mă vadă şi îmi scriu, iar eu îi iubesc foarte mult. Nu poţi trăi fără prieteni, e important să ştim aceasta.” Următoarea întrebare a venit tot de la o fetiţă, care a dorit să ştie dacă şi-a dorit să fie Papă. I-a răspuns întrebând-o: „Ştii ce înseamnă ca cineva să nu se iubească pe sine mult?” Şi a continuat: „Cineva care vrea, care doreşte să fie Papă, nu se iubeşte pe sine. […] Eu nu am dorit să fiu Papă.”
O altă fetiţă l-a întrebat de ce a renunţat la bunăstarea adusă de funcţia de Papă, locuind la Domus Sanctae Marthae în loc de apartamentele din Palatul Apostolic. I-a răspuns: „Nu ţine doar de bunăstare. Pentru mine este o problemă de personalitate. Am nevoie să trăiesc între oameni, şi dacă aş trăi singur, cumva izolat, nu ar fi bine pentru mine. Un profesor m-a întrebat: ‘De ce nu mergi să locuieşti acolo?’ şi i-am răspuns: ‘Din motive de psihiatrie.’ Deoarece aceasta este personalitatea mea. Apartamentul acela (din Palatul Apostolic) nu este luxurios, nu vă gândiţi că ar fi. Dar nu pot locui singur, înţelegi? Şi apoi da, cred că timpurile noastre vorbesc despre sărăcie, iar aceasta reprezintă un scandal. Sărăcia lumii este un scandal. Într-o lume în care există atâta bunăstare, atâtea resurse să îi hrănească pe toţi, este de neînţeles cum pot exista atâţia copii flămânzi, atâţia copii fără educaţie, atâtea persoane sărace. Sărăcia de astăzi este un strigăt. Trebuie toţi să ne gândim că, dacă putem să devenim puţin mai săraci, toţi trebuie să facem aceasta. Să mă gândesc: cum pot deveni puţin mai sărac pentru a fi mai mult ca Isus, care a fost un Învăţător sărac?” Revenind la întrebarea iniţială a încheiat răspunsul astfel: „Nu ţine de virtutea mea personală. Pur şi simplu nu pot să trăiesc singur.”
Papa a răspuns şi unor întrebări despre cum a ales să fie iezuit. Ultima dintre cele opt întrebări a venit de la un tânăr care l-a întrebat cum ar trebui tinerii să răspundă sărăciei materiale şi spirituale care există în lume. Sfântul Părinte a răspuns: „În primul rând doresc să vă spun ceva, să vă spun vouă, tuturor tinerilor: nu vă lăsaţi furată speranţa. Vă rog, nu lăsaţi să vă fie furată. Spiritul lumesc, bogăţiile, spiritul vanitos, aroganţa şi mândria… toate acestea vă fură speranţa. Unde găsesc speranţa? În Isus sărac, în Isus care s-a făcut pe Sine sărac pentru noi. Sărăcia ne cheamă să sădim speranţa. Poate pare puţin cam dificil de înţeles. Îmi amintesc că pr. Arrupe (Superiorul General al Iezuiţilor între 1965 şi 1983) a scris o scrisoare centrelor de cercetare socială ale Societăţii lui Isus. La final ne scria: ‘Atenţie, nu poţi vorbi de sărăcie fără să ai experienţa săracilor’. Nu poţi vorbi la modul abstract de sărăcie: aşa ceva nu există. Sărăcia este Trupul lui Isus cel sărac, în acel copil căruia îi este foame, în acela care este bolnav, în aceste structuri sociale nedrepte. Mergeţi înainte, priviţi spre Trupul lui Isus. Şi nu vă lăsaţi robită speranţa. Acel spirit al bunăstării vă va conduce în cele din urmă să deveniţi o nulitate în viaţă. Tinerii trebuie să parieze pe idealuri înalte – acesta este sfatul meu. Dar unde găsesc speranţa? În Trupul lui Isus, care suferă, şi în adevărata sărăcie. Există o legătură între cele două.”
