Papa Francisc acţionează în Gaza ca Papa Ioan al XXIII-lea în Cuba în 1962
02.08.2014, Roma (Catholica) - „Şi despre mesajul Papei Ioan al XXIII-lea adresat americanilor şi sovieticilor în timpul crizei rachetelor trimise spre Cuba în ’62 s-a spus că era inutil. Istoria a demonstrat contrariul.” Episcopul Ambrogio Spreafico, preşedinte al comisiei CEI pentru cooperare şi al fundaţiei Missio, asistent spiritual al Comunităţii San Egidio şi membru al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a vorbit pentru Vatican Insider despre perspectivele şi finalităţile care în acest moment tragic pentru Orientul Mijlociu determină Vaticanul să mişte diplomaţia pentru sfârşitul ostilităţilor la Gaza şi căutarea unei soluţii de pace şi pentru a solicita atenţia internaţională asupra situaţiei tragice a creştinilor în ţara lui Isus.
– Secretariatul de Stat a trimis ambasadelor acreditate pe lângă Sfântul Scaun o „notă verbală” pentru a aminti recentele apeluri cu privire la Orientul Mijlociu adresate de Papa la ultimele întâlniri de Angelus. Care sunt obiectivele acestei iniţiative?
– Conflictul a ajuns într-o fază de mare complexitate, cu numeroşi actori internaţionali şi dialoguri dificile cum ar fi medierea încercată de Egipt. Cu privire la escaladare situaţiei în Orientul Mijlociu şi îndeosebi cu privire la intensificarea violenţei în Fâşia Gaza, Papa Francisc a adresat multe apeluri de a continua să ne rugăm. Mobilizarea conştiinţelor pentru pace nu este inutilă. Rugăciunea are o forţă a ei şi nu trebuie să ne dăm înapoi de la o asumare spirituală a responsabilităţii. Apelurile de credinţă şi munca diplomatică concură la interpelarea părţilor aflate în conflict şi solicită comunitatea internaţională să aibă la inimă această problemă.
– Există angajare scăzută a religiilor în favoarea păcii?
– Religiile ar fi putut să facă mai mult. E suficient să punem piciorul la Sfântul Mormânt şi la subdiviziunile milimetrice ale spaţiilor pentru a ne da seama cât de mult rivalităţile dintre creştini nu constituie un exemplu bun în acea zonă a lumii aşa de chinuită. În faţa măcelului atâtor nevinovaţi, femei, copii, bătrâni, nu se poate rămâne ca şi cum nu ar fi nimic. Indiferenţa alimentează sentimente de răzvrătire şi de ură. Copiii care cresc în Orientul Mijlociu în acest climat de contrapoziţie frontală îşi formează un sentiment de duşmănie care va fi apoi foarte greu de şters din suflet în decursul vieţii.
– Care este remediul posibil?
– Trebuie pornit de la educaţie. Nu va fi posibilă o convieţuire paşnică dacă în şcoli copiii israelieni şi palestinieni nu încep să înveţe înţelegerea reciprocă. Nimeni nu poate să cedeze justificat în faţa furiei, a spiritului de răzbunare sau a violenţei ulterioare. Când mor oamenii în acest mod nu se poate să nu se simtă oroare şi indignare. Atitudinea de repugnanţă este singura posibilă. Schimbarea porneşte de la noi înşine.
– Ce pot face catolicii?
– Nu se poate limita totul la activitatea diplomaţiei. Schimbarea situaţiei trebuie să pornească de la conştiinţele noastre. Şi între noi se înmulţeşte intoleranţa. Şi în oraşele noastre aşa de îndepărtate de scenariile de război din Orientul Mijlociu au loc episoade alarmante de ură şi închidere. Sunt consecinţa unei culturi a dispreţului care s-a răspândit în aceşti ani: dispreţ faţă de străini şi faţă de rromi îndeosebi, dar şi dispreţ în general faţă de alţii, mai ales faţă de cei mai slabi. Există o violenţă răspândită şi printre noi, violenţă de sentimente, de cuvinte, de atitudini, care se manifestă în certuri continue, în supărări, în lipsă de respect, în agresivitate gata să explodeze imediat ce unul te atinge sau te răneşte. Fiecare spirit de antagonism orb este distructiv şi steril şi ameninţă însăşi bazele comunităţii.
– Pericolul este un climat de ostilitate răspândită?
– Riscul, în acest moment dificil, este căutarea ţapului ispăşitor cu iluzia că asta poate să constituie o soluţie: ne salvăm numai împreună. Rasismul şi intoleranţa sunt boli care desfigurează imaginea unei comunităţi şi o fac mai urâtă şi mai de netrăit pentru toţi. Intoleranţa face să revină în minte timpuri întunecate din istoria noastră care aduc numai durere şi distrugere. Este nevoie de o nouă cultură a dialogului, nu a dispreţului. Este nevoie mai ales de o renunţare totală la violenţa verbală: prea des în aceşti ultimi ani cuvintele au contribuit la crearea acelei culturi a refuzului care a produs actualul climat social contaminat şi apăsător. (traducere a pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro)
