Lanţurile binecuvântate ale Preasfinţitului Ioan Ploscaru
23.04.2015, Roma (Catholica) - „Plângerile sterile nu schimbă nicio iotă din destinele omenirii dar este scandalos faptul că tocmai, în vremuri de încercare, cărţile martirilor sunt scoase din colecţiile sau cataloagele de publicaţii ale editurilor, în timp ce cărţile politicienilor iluştri sunt cumpărate în mii de exemplare de către afaceriştii de principii îndoielnice”, citim într-un material publicat pe BRU-Italia.eu, în care autoarea acestuia, Elisabetta Cipriani, scrie pentru cotidianul La Croce pentru a face un apel la reeditarea cărţii „Catene e terrore. Un vescovo clandestino greco-cattolico nella persecuzione comunista in Romania” (Lanţuri şi teroare. Un episcop clandestin greco-catolic în timpul persecuţiei comuniste din România).
Este vorba despre traducerea în limba italiană a cărţii „Lanţuri şi teroare” a Episcopului Ioan Ploscaru, publicată în urmă cu doi ani de editura Edizioni Dehoniane din Bologna. În articol, care a fost tradus de pr. Ioan Mărginean-Cociş, autoarea arată importanţa unei astfel de cărţi „în aceste vremuri în care mărturia creştină este din ce în ce mai incomodă, ajungându-se, în multe cazuri, până la vărsare de sânge”. Ea porneşte de la a prezenta ce este o Biserică Greco-Catolică, de rit bizantin, arătând rolul Bisericii Greco-Catolice din România în dezvoltarea identităţii româneşti: „din Blaj, oraş transilvănean supranumit ‘Mica Romă’, s-au răspândit şcolile cu predare în limba română utilizând alfabetul latin (deci nu cel chirilic, folosit până atunci), în timp ce redescoperirea rădăcinilor latine ale naţiunii române este puternic susţinută prin publicarea unor studii şi lucrări ale scriitorilor, clericilor şi teologilor greco-catolici din cadrul binecunoscutei Şcoli Ardelene.”
„Ar mai avea astăzi sens să îţi dai viaţa în numele credinţei catolice, când un ecumenism greşit înţeles ne convinge de ideea că toate Bisericile se aseamănă şi că pentru a ne mântui, la urma urmei, nu contează nici măcar credinţa în Dumnezeu? Trebuie ca fiecare dintre noi să-şi pună această întrebare, înainte de a se apropia de autobiografia unui Episcop român şi Biserica sa, imediat după scoaterea acesteia în afara legii de către regimul ateu. La acest sacrificiu au fost supuşi 6 Episcopi, aproximativ 1.800 de preoţi şi 2 milioane de credincioşi, de la 1 decembrie 1948, din momentul în care Biserica Greco-Catolică a fost abolită de guvernul României ‘eliberate’ de către sovietici.”
Prezentând pe scurt persecuţia la care au fost supuşi greco-catolicii din România, la fel ca aceia din Ucraina, vorbeşte apoi despre Ioan Ploscaru, „Episcop din a doua generaţie, hirotonit în clandestinitate, când securea persecuţiei se abătuse deja peste greco-catolici. În ‘Lanţuri şi teroare’ reconstituie cu luciditate, cu sufletul împăcat, cei cincisprezece ani petrecuţi în închisorile comuniste şi perioada de libertate condiţionată, supravegheat de către Serviciul de Securitate până în 1989, când Biserica a ieşit din catacombe, recăpătându-şi dreptul la existenţă.” Prin reparcurgerea calvarului său, „urmându-l pas cu pas în relatarea adevărului mărturiei sale fără nicio ranchiună, dar şi fără eufemisme”, învăţăm „lecţii autentice şi mereu actuale despre libertatea conştiinţei, cu atât mai mult pentru un catolic, mai ales în mocirla curentului conformist din prezent”
„Într-adevăr, libertatea este foarte relativă, concepută, definită şi experimentată diferit”, citează autoarea din cartea Episcopului. „Din punct de vedere spiritual, noi, prizonierii, am fost mai liberi decât cei care au rămas afară. Nu am dus o pancartă fără voia noastră, niciodată nu am rostit lozinci în care nu credeam! Cei de afară, pentru a-şi salva libertatea, serviciul, hrana şi relaţiile, uneori şi-au sacrificat credinţa şi idealurile vieţii. Care este atunci marea libertate? Adevărata libertate? În închisoare ne puteam opune la ceea ce ni se spunea. Cine este redus la extrem este sărac, iar săracul ajunge în starea omului fericit. O mie de hoţi nu pot să jefuiască un om gol.” „Există oare o mărturie mai clară a libertăţii spirituale, adică a adevăratei libertăţi?”, întreabă Elisabetta Cipriani.
Ea vorbeşte în continuare despre rău famata „celulă neagră” din temniţa de la Sighet, în care a stat şi Episcopul Ploscaru, şi în care, „pentru a nu înnebuni, Episcopul se ruga şi compunea versuri pe care, neputându-le scrie, le repeta mereu pentru a le putea memoriza”. Enumeră şi o parte dintre cele mai crâncene metode de tortură prin care adepţii marxism-leninismului intenţionau să făurească omul nou, prezentând şi experimentul Piteşti, care „a fost definit de către însuşi Soljeniţîn, care ştia foarte bine ce însemna gulagul, ca fiind cel mai groaznic caz de barbarie al lumii contemporane”.
Aceste experienţe sunt scoase la lumină „nu pentru a ridica alte muzee ale ororii, ci pentru a primi putere şi speranţă de la dârzenia acestor creştini, a acestor fraţi în credinţă: comuniunea sfinţilor care ne îndeamnă oricând şi de oriunde să nu ne conformăm, să nu cedăm, să ne bucurăm în încercări. ‘Privind la anii lungi de teroare, de suferinţă şi chin, totul mi se pare un vis îndepărtat’, rezumă autorul în epilog. ‘În schimb, a fost cruda realitate: am oferit cu bucurie fiecare clipă, pentru libertatea Bisericii şi convertirea ţării mele. Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie, pentru ceea ce mi-ai dăruit: pentru nori, pentru furtună şi pentru senin, în vecii vecilor’.”
