Comemorarea Preasfinţitului Ioan Dragomir (1905-1985)
27.04.2015, Baia Mare (Catholica) - Parcurgând binecuvântatul timp pascal, preoţi, călugări şi călugăriţe, credincioşi laici s-au unit, sâmbătă 25 aprilie a.c, cu Păstorul Eparhiei de Maramureş în comuniune de rugăciune în jurul mormântului Preasfinţitului Ioan Dragomir, situat în cimitirul din localitatea Ariniş, jud. Maramureş. Momentul de rugăciune a fost prilejuit de împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a „Episcopului totalei clandestinităţi” şi a constat în slujba parastasului. Toţi preoţii Eparhiei care nu au putut fi prezenţi, au fost invitaţi să celebreze în aceeaşi zi un parastas pentru sufletul adormitului în Domnul, Arhiereu Ioan.
În cuvântul adresat celor prezenţi, Preasfinţia Sa Vasile a evidenţiat cum prezenţa osemintelor Preasfinţitului Ioan şi ale celor patru Episcopi martiri de la Sighet în pământul Eparhiei de Maramureş sunt izvoare dătătoare de apă vie care adapă viaţa Bisericii. Mărturisitori tăcuţi aceştia sunt repere morale pentru întreaga ţară precum şi exemple de rezistenţă interioară ce îl întăresc pe creştinul zilelor noastre în noile forme de prigoană: opoziţia, neînţelegerea şi respingerea din partea lumii, dincolo de orice aspect confesional. Azi o formă de rezistenţă este aceea de a lupta împotriva răului şi în mod deosebit împotriva răului din noi (gânduri, vorbe, fapte). Se cuvine a aduce recunoştinţă faţă de înaintaşii noştri, faţă de mărturia dată şi faţă de lumina care ne însoţeşte şi azi în drumul nostru.
Preasfinţitul Ioan a văzut libertatea Bisericii în speranţa ce a avut-o pentru ea şi de aceea a continuat a face pastoraţie, a hirotoni preoţi, a administra Sfintele Taine, a rămâne un mărturisitor în vremuri tulburi, marcate de răni. Isus se arată după Înviere tocmai în rănile sale apostolilor şi femeilor mironosiţe, iar viaţa îndumnezeită poartă în ea însăşi semnele patimilor şi ale suferinţelor. Viaţa Bisericii, care este o viaţa de credinţă şi de mărturisire a Învierii, merge înainte prin oameni dornici de a se identifica cu Hristos.
Născut la 11 octombrie 1905 în comuna Ariniş, judeţul Maramureş, a urmat studiile teologice la Gherla, după care a mai rămas câţiva ani tot acolo, ca profesor şi pedagog. Hirotonit preot celibatar, între anii 1932-1934 a funcţionat ca preot în parohiile Coştiui, Hoteni şi Ocna Şugatag. Oferindu-i-se posibilitatea de a fi trimis la studii teologice superioare, a plecat bucuros la Strasbourg, dar, din motive de sănătate, a fost nevoit să revină în ţară înainte de terminarea studiilor. Refăcut după boală, le-a continuat, fiind din nou trimis în străinătate, de data aceasta la Roma, de unde s-a întors doctor în teologie. A fost numit protopop districtual şi paroh la Satu Mare, precum şi canonic al Capitulului eparhial din Baia Mare.
În anul 1950, a fost consacrat Episcop de către Nunţiul Apostolic O’Hara. Dar nu a trecut mult timp şi, plecat de la Nunţiatură, care şi-a închis porţile în urma ruperii legăturilor diplomatice dintre România şi Vatican, Episcopul Ioan Dragomir a fost prins, arestat, condamnat, purtat dintr-o închisoare în alta şi supus anchetelor regimului de teroare comunistă şi corvezilor de tot felul. A scăpat abia în anul 1964, în baza decretului de graţiere a condamnaţilor politici, în care au fost încadraţi şi membrii clerului Bisericii Române Unite deţinuţi. Cu tot riscul, şi-a reluat activitatea dinainte de arestare, acum cu autoritatea Ierarhului.
A încetat din viaţă la Bucureşti, la 25 aprilie 1985, după o lungă şi grea suferinţă, şi a fost înmormântat în cimitirul satului natal, lângă părinţii săi, aşa cum i-a fost dorinţa. La înmormântarea care a avut loc într-o perioadă de relativă relaxare, cu un început de toleranţă din partea autorităţilor comuniste, a participat un mare număr de preoţi, în frunte cu Episcopii rămaşi în viaţă, Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru. Călugări, călugăriţe, credincioşi din toată Eparhia Maramureşului, precum şi din celelalte părţi ale ţării, l-au condus la locul de veci. Caracterizarea făcută de IPS Alexandru Todea Episcopului Ioan Dragomir scoate în evidenţă meritele acestuia, spunând printre altele: „A fost un stâlp unde a trebuit să sprijine, stâlp al credinţei, stâlp al răbdării, stâlp al naţiunii noastre, al iubirii faţă de toate neamurile, stâlp al împărăţiei lui Hristos, pe care îl doreşte Sfântul Părinte, urmaşul lui Petru în veacul nostru”. (Biroul de presă al Eparhiei de Maramureş)
Imagini
