PS Alexandru Mesian, hirotonit pe ascuns, acum 50 de ani, felicitat public pentru… „realizări socialiste” (I)
05.05.2015, Lugoj (Catholica) - 
Episcopul greco-catolic de Lugoj, PS Alexandru Mesian, va sărbători pe 8 mai 50 de ani de la hirotonirea sa întru preot. O activitate lungă şi aparte, pentru un preot, ce pentru cea mai mare parte a ei ar putea primi, într-o carte de muncă mai dreaptă decât cele pe care le ţinem noi între noi, aici, jos, un spor de dificultate: 24 de ani şi jumătate de preoţie în clandestinitate şi aproape 21 de ani ca Episcop. Ani grei, unde nu poţi sări trepte, arde etape, lua scurtături. Un adevărat jubileu, în accepţia sa de bază: 50 de ani, ca la vechii evrei. Nu „cincinalul în patru ani jumate”, nu alte cifre rotunde, prezentate ca jubileu. 50. Jumătate de secol.
L-am invitat pe PS Mesian, puţin înainte de această aniversare importantă din viaţa sa, să vorbim despre lucruri şi oameni trecuţi, despre „cum e acum”, despre ce şi-ar dori să fie în viitor. Întâlnirea a avut loc în Palatul Episcopal din Lugoj, un loc al armoniei şi înţelegerii între cultele din Banat dar şi un spaţiu constant cu sine însuşi, de unde greco-catolicii cu busola oarecum năucită de vremuri au putut primi mereu povaţă că soarele încă răsare la Roma. (în continuare prima parte a interviului realizat de Ramona Băluţescu cu Episcopul de Lugoj)
– Preasfinţite părinte, 50 de ani de preoţie. E ca un aisberg cu simetrie ciudată – cam 25 – 25, jumătate de preoţie în catacombe, jumătate la lumină. Sau ce ne place să numim, în zilele bune, lumină. În 8 mai 1965, Episcopul Ioan Dragomir v-a oferit darul preoţiei. Cum a fost acea primă zi?
– A sosit momentul hirotonirii, sâmbătă 8 mai 1965. Pe la ora 18 a sosit PS Episcop Ioan Dragomir, însoţit de pr. Silviu Augustin Prunduş OSBM. Pr. Lucian Mureşan ştia că evenimentul va avea loc duminică 9 mai, de aceea nu a fost prezent chiar de la începutul ceremoniei, a venit mai târziu. Pentru ceremonia hirotonirii erau pregătite (într-o cameră) toate cele necesare: masa altarului frumos împodobită, odăjdii pentru Episcop, odăjdii pentru preoţi, potir, patenă, cărţile liturgice, arhieraticonul, cartea episcopală pentru hirotonire, etc.
Programul liturgic a fost pregătit de pr. Silviu Augustin Prunduş, doctor în liturgică, şi a constat în celebrarea a două Liturghii. La prima Sfântă Liturghie mi s-au acordat treptele minore şi diaconatul. În cadrul celei de a doua Sfinte Liturghii mi-a fost conferit Sacramentul Sfintei Preoţii. S-a ajuns la această variantă întrucât ne aflam în condiţii speciale, de prigoană a Bisericii. Pentru a nu fi prea multe întâlniri cu Episcopul, care era foarte urmărit, s-au celebrat cele două Sfinte Liturghii în aceeaşi zi. Cuvântarea la acest eveniment a avut loc în timpul mesei festive, tot din motive de prudenţă.
Pr. Lucian, aşa cum s-a văzut, ştia că evenimentul va avea loc duminică 9 mai, de aceea nu a fost prezent chiar de la începutul evenimentului. Schimbarea programului a fost, la fel ca altele, o tactică strategică de a induce în eroare pe cei care eventual ar fi aflat de programul de hirotonire de duminică, 9 mai. Pr. Lucian a sosit totuşi la Cluj în ziua de sâmbătă, 8 mai. Pe când toţi (cei cinci) eram la masă, după ce hirotonirea era terminată, Deo gratias, cineva bate la fereastră insistent. În sufletele celor din casă se creează emoţii, dar fără nicio frică, căci candidatul – laicul – fusese deja hirotonit preot! Era această bucurie pentru toţi căci Dumnezeu ne dăruise un preot gata de a da mărturie de credinţă, de a-l mărturisi pe Cristos şi Biserica Sa.
După multe insistenţe şi bătăi în geam, sora Aurelia a părintelui Pintea, desface perdeaua geamului de la bucătărie şi constată că nu este securitatea ci pr. Lucian, care sosise de la Baia-Mare pentru evenimentul programat pentru 9 mai. Bucuria era imensă pentru toţi cei 6 prezenţi. Pr. Lucian a asistat la cuvântarea PS Ioan Dragomir, care a spus printre altele: „Părinte Alexandru, aţi venit în această casă ca un om oarecare, un laic, şi, prin acordarea Tainei Sfintei Preoţii, veţi merge acasă îmbrăcat în harul Sfintei Preoţii, ca preot”. După ce P.S. Ioan Dragomir şi-a terminat cuvântarea, îndată după ce ne-am aşezat la masă, fericiţi că toate s-au săvârşit cu bine, pr. Lucian, care fusese hirotonit preot tot în secret în decembrie 1964, scoate din buzunar un ziar şi se adresează PS Episcop Ioan Dragomir, zâmbind: „Cum de l-aţi hirotonit pe Alexandru de preot, de vreme ce are piedici? Priviţi în acest ziar, pe care-l aduc de la Baia-Mare, ziarul Pentru socialism în care scrie despre tovarăşul tehnician principal Alexandru Mesaroş (Mesian) care verifică calitatea rezistenţei metalelor într-un laborator de încercări mecanice şi de metalografie de la Uzina Mecanică şi Utilaj Minier din Baia-Mare (UMMUM)?” Într-adevăr, acel articol era laudativ şi era însoţit şi de o fotografie. Evident, bucuria a fost şi mai mare, era un compliment la adresa mea, din câmpul muncii, publicat în ziar.
Am putea să numim o coincidenţă faptul că, în zilele în care „regimul” mă lăuda, eu am devenit preot greco-catolic în clandestinitate, în secret. Acest lucru l-am aflat în seara zilei hirotonirii mele, la masa festivă. Acesta a fost un prim şoc de bucurie, un semn al Providenţei. După ce ne-am ridicat de la masă, Episcopul Ioan Dragomir, însoţit de pr. Silviu Augustin Prunduş, s-a retras (era deja noapte), iar noi ceilalţi ne-am cazat în spaţiile amenajate la casa pr. Pintea. În ziua următoare, duminică 9 mai 1965, a avut loc prima Sfântă Liturghie (primiţia), în aceeaşi casă în care avusese loc hirotonirea cu o zi înainte, avându-i concelebranţi pe pr. Lucian şi pe pr. Pintea, iar în asistenţă pe tanti Aurelia. Întrucât acele zile au fost foarte încărcate cu emoţii şi evenimente, după 5 zile de izolare, dar cu mare bucurie sufletească, s-a convenit că în acea duminică după-masă să mergem să vizionăm un film oarecare, care rula atunci la Cluj. Am nimerit la un film muzical foarte frumos, intitulat Veselie la Acapulco cu Elvis Presley.
Cred că luni sau marţi (10-11 mai) ne-am întors la Baia-Mare, împreună cu pr. Lucian aşa cum a spus Episcopul Dragomir: „am sosit la Cluj ca laic şi m-am întors la Baia Mare ca preot”, fiind foarte fericit. Un alt eveniment foarte important, un alt şoc a avut loc în duminica următoare, 16 mai 1965. Chiar dacă eram preot greco-catolic în secret, trebuia să mă comport în faţa lumii ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Îmi făceam programul spiritual, Sfânta Liturghie, în casă, cu geamurile camuflate, dar continuam să merg seara, la Baia Mare, la biserica romano-catolică, unde trebuia să fiu văzut de toată lumea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trăiam cu convingerea că, în afară de cele şase persoane care participaseră la hirotonire, nu mai ştia nimeni că sunt preot. Cei şase erau: Episcopul Ioan Dragomir, pr. Aştelean Pantelimon (Pintea), pr. Lucian Mureşan, pr. Silvestru Augustin Prunduş, tanti Aurelia şi nou-hirotonitul Alexandru (Mesian).
Nimeni nu ştia ce comoară port în suflet iar acest lucru, în acea perioadă, era foarte convenabil. Şi totuşi! La sfârşitul Sfintei Liturghii de la Baia Mare, de la biserica romano-catolică Sfânta Treime (pe care o frecventau foarte mulţi români greco-catolici din rezistenţă, căci cultul nostru era interzis), când am ieşit din biserică, eram aşteptat în faţa bisericii de foarte mulţi credincioşi care m-au înconjurat să mă felicite. Pentru moment am fost complet nedumerit: de unde au aflat că sunt preot, cine a divulgat acest secret de mare importanţă pentru Biserica Greco-Catolică? Acesta a fost un al doilea şoc legat de hirotonirea mea. Am întrebat pe unul dintre cei care erau cu zâmbetul pe buze, să-mi spună ce ştie şi de unde ştie? Răspunsul era foarte simplu: din ziarul Pentru socialism care publicase un articol despre mine, cu o fotografie de la serviciu, în timpul când eu eram pe drumurile preoţiei. Să fiu sincer, nu mă aşteptam la acest răspuns, dar mi-au ridicat o piatră de pe inimă.
Să fi fost şi aceasta o coincidenţă, sau un semn al Providenţei? Toate se întâmplă după planul lui Dumnezeu. Prima mea apariţie ca preot (în secret) în mijlocul comunităţii greco-catolice a fost recompensată cu aplauze, cu zâmbete şi bucurie. Aceşti credincioşi au avut ca reper al bucuriei articolul din ziar, iar noi am înţeles bucuria pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o prin acordarea Sfintei Preoţii. Ce concluzionez (consider) eu din aceste evenimente, care s-au succedat de la masa festivă de după hirotonire, cu acel articol, şi până la felicitările credincioşilor de la Baia Mare? Consider că şi aceste momente au fost dăruite de Dumnezeu, date gratuit. Nu am niciun motiv să gândesc altfel. Sunt daruri pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii Sale în acele vremuri. „Neumblate sunt căile Domnului”. De-a lungul vieţii am constatat nenumărate harurile pe care le-am primit din partea Bunului Dumnezeu.
Consider că şi eu trebuie să exclam, împreună cu Prea Curata Fecioară Maria acel imn: „Magnificat anima mea Dominum… ” „Măreşte suflete al meu pe Domnul, şi s-a bucurat spiritul meu de Dumnezeu mântuitorul meu, că a căutat spre umilinţa servei sale…” (Lc 1,46-47)
Imagini
