Călugării şi călugăriţele din Dieceza de Roma în audienţă la Papa Francisc
18.05.2015, Vatican (Catholica) - Viaţa consacrată nu este un refugiu, ci un „câmp de bătălie”, care se deschide spre lumea întreagă. Călugăriţa este o icoană a Bisericii. Episcopii şi persoanele consacrate trebuie să colaboreze în respectiva Dieceză pentru a face „armonia Bisericii”. Sunt câteva dintre gândurile exprimate de Papa Francisc în cadrul unei ample audienţe, sâmbătă, 16 mai 2015, în Aula Paul al VI-lea, cu persoanele consacrate din Dieceza Romei. Întâlnirea Episcopului Romei cu călugării şi călugăriţele din Dieceza sa face parte din calendarul manifestărilor cuprinse în Anul Vieţii Consacrate, care a început la 30 noiembrie 2014 şi se va încheia la 2 februarie 2016, sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu, citim în relatarea de pe situl Radio Vatican.
După salutul adresat de Cardinalul vicar Agostino Vallini, Papa Francisc a răspuns liber la întrebările prezentate de câteva persoane consacrate, reprezentând cei aproximativ 25 de mii de călugări şi călugăriţe care îşi desfăşoară apostolatul în Dieceza Romei. La finalul audienţei, Papa Francisc a adresat un ultim salut unei călugăriţe de 97 de ani. „Am vorbit puţin cu ea”, a povestit Sfântul Părinte, „şi mă privea cu ochii limpezi, mă privea cu acel surâs de soră, mamă şi bunică. În ea vreau să aduc un omagiu statorniciei în viaţa consacrată”.
Contemplativul se ascunde în Dumnezeu dar nu se ascunde de lume. Primul răspuns al Papei Francisc la întrebările călugărilor din Aula Paul al VI-lea a fost un fel de teologie a „gratiilor”, care delimitează spaţiul mănăstirii contemplative de lumea înconjurătoare. Dar nu este vorba de „gratiile portabile”, a precizat Sfântul Părinte cu o uşoară notă de ironie, referindu-se la o soră de viaţă de clauzură care a abandonat mănăstirea contemplativă pentru a îmbrăţişa apostolatul activ. Pe de altă parte, nici nu poate fi vorba de gratii care se aseamănă cu un zid de nepătruns şi surd la strigătul omenirii care trăieşte dincolo de perimetrul conventului.
„‘Dar, părinte – ar întreba unii -, ştirile pot intra în mănăstire?’ Trebuie să intre, dar nu ştirile din media care bârfesc, ci ştirile despre ce se întâmplă în lume, ştirile, de exemplu, despre războaie, boli şi suferinţele oamenilor. De aceea, unul dintre lucrurile la care niciodată nu trebuie să renunţaţi este timpul dedicat ascultării oamenilor, chiar şi în orele de contemplaţie, de tăcere. Unele mănăstiri au mesagerie telefonică şi lumea sună ca să ceară rugăciuni pentru diferite intenţii. Această legătură cu lumea este importantă!”
Reflecţia Papei a fost sugerată de o întrebare privind echilibrul delicat dintre viaţa retrasă, ascunsă, şi vizibilitate. Echilibrul constă mai ales în a trăi bine „tensiunea” între cele două chemări: chemarea „lui Dumnezeu înspre viaţa retrasă” şi chemarea „lui Dumnezeu de a se face vizibili într-un anumit fel”. Şi aceasta „pentru că vocaţia voastră nu este un refugiu, ci intrarea într-un câmp de bătălie, este luptă, înseamnă a bate la inima Domnului pentru oraşul acela… Dar câte haruri vin de la Domnul în această tensiune dintre viaţa retrasă, rugăciune şi aflarea ştirilor despre lume.”
Al doilea răspuns al Sfântului Părinte a subliniat dimensiunea maternă a femeii consacrate. „În consacrarea feminină există o dimensiune ‘sponsală'”, care face ca iubirea unei surori faţă de Cristos să fie asimilată iubirii din căsătorie, să aibă aceleaşi calităţi de perseverenţă, fidelitate, unitate şi de inimă. Călugăriţele sunt icoana Bisericii şi a Preasfintei Fecioare… Fidelitatea, expresia iubirii unei femei consacrate, trebuie – dar nu din datorie, ci prin conaturalitate – să oglindească fidelitatea, iubirea, blândeţea Maicii Bisericii şi a Maicii noastre, Maria”.
În cuvântul său, Papa Francisc s-a referit şi la o anumită „concurenţă” care poate apărea între Dieceză şi Congregaţiile religioase, şi a anunţat că pentru a da o contribuţie acestei situaţii este posibil să fie reactivat un document mai vechi, intitulat „Mutuae relationes”, care abordează relaţiile dintre Episcop şi persoanele consacrate. Este vorba de un document referitor la care Sinodul Episcopilor din 1994 a cerut să fie reluat dar fără rezultate. „Episcopul nu trebuie să folosească persoanele consacrate ca înlocuitori, după cum persoanele consacrate nu trebuie să se folosească de Episcop ca şi cum ar fi patronul unei firme care dă un loc de muncă”.
Al treilea răspuns al Papei a avut la bază întrebarea despre importanţa sărbătorii. „Este unul din lucrurile pe care noi, creştinii, le uităm”, a observat imediat Sfântul Părinte, care a precizat că modul de a sărbători este cel descris în capitolul 26 din cartea Deuteronomului: cel care crede îi oferă lui Dumnezeu primele roade, îi mulţumeşte pentru bunătatea Sa, apoi se întoarce acasă şi face sărbătoare împărţind bunurile sale cu cei care nu au familie, cu vecinii dar şi cu sclavii. „Sărbătoarea este o categorie teologică a vieţii. Şi nu se poate trăi viaţa consacrată fără această dimensiune sărbătorească.”
Papa a vorbit mai departe despre misterul ascultării. „Misterul lui Cristos este un mister de ascultare, iar ascultarea este rodnică… Dar ascultarea în viaţa consacrată este un mister. Şi după cum am spus că femeia consacrată este icoana Mariei şi a Bisericii, putem spune că ascultarea este icoana drumului lui Isus. Când Isus s-a întrupat din ascultare, s-a făcut om din ascultare până la cruce şi până la moarte. Misterul ascultării nu se înţelege decât în lumina drumului lui Isus. Misterul ascultării este o asemănare cu Isus pe drumul pe care El a vrut să-l parcurgă”.
În privinţa vieţii consacrate ca un „dar de profeţie”, Papa a spus că Vocaţia „nu este o înrolare a oamenilor care vor să meargă pe această cale” ci „darul făcut inimii unei persoane”, şi acest dar „nu întotdeauna este apreciat şi valorizat în identitatea şi specificitatea sa”. Şi o problemă apare când această identitate se pierde din partea unui călugăr sau a unei călugăriţe şi devine necesar să găsească o „persoană înţeleaptă”, care să-i însoţească pe cei care trec printr-un moment de criză. În acest sens, Sfântul Părinte a spus că „direcţiunea spirituală nu este o carismă exclusivă a preoţilor, este o carismă a laicilor”. Pontiful a explicat natura diferită a rolului pe care îl are un confesor şi cel care îi revine unui îndrumător spiritual: primului i se spun păcatele, celui de-al doilea „ceea ce se întâmplă” în inimă.
În fine, ultimele consideraţii ale Sfântului Părinte au avut în vedere prezenţa şi misiunea călugăriţelor în Biserică, din moment ce ele reprezintă 80% din totalul persoanelor consacrate. „Esenţialul rolului femeii merge – o voi spune în termeni nu teologici – în a ajuta astfel încât ea să exprime geniul feminin. Când noi abordăm o problemă între bărbaţi, ajungem la o anumită concluzie, dar dacă abordăm aceeaşi problemă cu femeile, concluzia va fi diferită: va merge în aceeaşi direcţie, dar va fi mai bogată, mai puternică, mai intuitivă. De aceea, femeia în Biserică trebuie să aibă acest rol, dar trebuie să expliciteze, să ajute la explicitarea numeroaselor forme ale geniului feminin”.
Imagini
