Papa Francisc: Dumnezeu este mereu cel care face să crească Împărăţia Sa
14.06.2015, Vatican (Catholica) - 
„Toţi să poată primi mesajul său şi să crească în responsabilitatea faţă de casa comună pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o tuturor”, este dorinţa pe care Papa Francisc a exprimat-o după rucăciunea Angelus de duminică, 14 iunie 2015, din Piaţa San Pietro, după ce a amintit că joi, 18 iunie, va fi prezentată Enciclica sa „despre îngrijirea creaţiei”. După-amiază, la ora 18, Papa s-a aflat din nou în Piaţa San Pietro, pentru deschiderea Congresului anual al Diecezei de Roma, dedicat în 2015 raportului dintre familie şi educaţie. Vă oferim discursul Sfântului Părinte, despre parabolele creşterii Împărăţiei lui Dumnezeu, după traducerea publicată pe Ercis.ro.
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Evanghelia de astăzi este formată din două parabole foarte scurte: cea a seminţei care încolţeşte şi creşte singură şi cea a grăuntelui de muştar (cf. Marcu 4,26-34). Prin aceste imagini luate din lumea rurală, Isus prezintă eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi exigenţele Împărăţiei Sale, arătând motivele speranţei noastre şi ale angajării noastre în istorie. În prima parabolă, atenţia este îndreptată asupra faptului că sămânţa, aruncată în pământ, încolţeşte şi se dezvoltă singură, fie că agricultorul doarme fie că veghează. El este încrezător în puterea internă a seminţei însăşi şi în fertilitatea terenului. În limbajul evanghelic, sămânţa este simbol al Cuvântului lui Dumnezeu, a cărui rodnicie este amintită de această parabolă.
Aşa cum sămânţa umilă se dezvoltă în pământ, tot aşa Cuvântul acţionează cu puterea lui Dumnezeu în inima celui care-l ascultă. Dumnezeu a încredinţat Cuvântul său pământului nostru, adică fiecăruia dintre noi cu umanitatea noastră concretă. Putem să fim încrezători, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este cuvânt creator, destinat să devină „bob plin în spic” (v. 28). Acest Cuvânt, dacă este primit, aduce cu siguranţă roadele sale, pentru că însuşi Dumnezeu îl face să încolţească şi să se coacă pe căi pe care nu întotdeauna le putem verifica şi într-un mod pe care noi nu-l ştim (cf. v. 27).
Toate acestea ne fac să înţelegem că Dumnezeu este mereu cel care face să crească Împărăţia Sa – pentru aceasta ne rugăm atât de mult „să vină împărăţia Ta” – El e cel care o face să crească, omul este colaboratorul Său umil, care contemplă şi se bucură de acţiunea creatoare divină şi aşteaptă cu răbdare roadele. Cuvântul lui Dumnezeu ne face să creştem, dă viaţă. Şi aici aş vrea să vă amintesc încă o dată importanţa de a avea Evanghelia, Biblia, la îndemână – Evanghelia mică în geantă, în buzunar – şi să ne hrănim în fiecare zi cu acest Cuvânt viu al lui Dumnezeu: a citi în fiecare zi un text din Evanghelie, un text din Biblie. Nu uitaţi niciodată aceasta, vă rog. Pentru că aceasta este forţa care face să încolţească în noi viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu.
A doua parabolă foloseşte imaginea grăuntelui de muştar. Deşi este cea mai mică dintre toate seminţele, este plină de viaţă şi creşte până devine „mai mare decât toate legumele” (Marcu 4,32). Şi aşa este Împărăţia lui Dumnezeu: o realitate omeneşte mică şi aparent irelevantă. Pentru a intra să facem parte din ea este nevoie să fim săraci în inimă; să nu ne încredem în propriile capacităţi, ci în puterea iubirii lui Dumnezeu; să nu acţionăm pentru a fi importanţi în ochii lumii, ci preţioşi în ochii lui Dumnezeu, care îi iubeşte pe cei simpli şi umili. Când trăim astfel, prin noi intră năvalnic forţa lui Cristos şi transformă ceea ce este mic şi modest într-o realitate care face să fermenteze întreaga masă a lumii şi a istoriei.
Din aceste două parabole ne vine o învăţătură importantă: Împărăţia lui Dumnezeu cere colaborarea noastră, dar este mai ales iniţiativă şi dar al Domnului. Lucrarea noastră slabă, aparent mică în faţa complexităţii problemelor lumii, dacă este inserată în cea a lui Dumnezeu, nu se teme de dificultăţi. Victoria Domnului este sigură: iubirea Sa face să răsară şi va face să crească orice sămânţă de bine prezentă pe pământ. Acest lucru ne deschide la încredere şi la speranţă, în pofida dramelor, nedreptăţilor, suferinţelor pe care le întâlnim. Sămânţa binelui şi a păcii încolţeşte şi se dezvoltă, pentru că o face să se coacă iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Sfânta Fecioară, care a primit ca „pământ rodnic” sămânţa Cuvântului divin, să ne susţină în această speranţă care nu ne dezamăgeşte niciodată.
După Angelus, Sfântul Părinte a spus următoarele:
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi este Ziua Mondială a Donatorilor de Sânge, milioane de persoane care contribuie, în mod tăcut, la ajutarea fraţilor în dificultate. Tuturor donatorilor le exprim apreciere şi îi invit în special pe tineri să urmeze exemplul lor. Vă salut pe voi toţi, dragi romani şi pelerini: grupuri parohiale, familii şi asociaţii. Îndeosebi salut credincioşii veniţi din Debrecen (Ungaria), din Malta, din Houston (Statele Unite) şi din Panama; şi din Italia, pe credincioşii din Altamura, Angri, Treviso şi Osimo. Un gând special se îndreaptă spre comunitatea românilor catolici care trăiesc la Roma şi spre copiii de la Mir din Cerea.
Salut grupul care aminteşte toate persoanele dispărute şi îi asigur de rugăciunea mea. De asemenea, sunt aproape de toţi muncitorii care apără în mod solidar dreptul la muncă, un drept care este drept la demnitate! Aşa cum s-a anunţat, joia viitoare va fi publicată o Enciclică despre îngrijirea creaţiei. Vă invit să însoţiţi acest eveniment cu o atenţie reînnoită faţă de situaţiile de degradare a mediului, dar şi de recuperare, în propriile teritorii. Această Enciclică este adresată tuturor: să ne rugăm pentru ca toţi să poată primi mesajul său şi să crească în responsabilitatea faţă de casa comună pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o tuturor. Vouă tuturor vă doresc o duminică frumoasă. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!
