Interviu cu PS Virgil Bercea la împlinirea a 25 de ani de episcopat (I)
07.09.2019, Oradea (Catholica) - „Mă înclin cu adevărat în fața credincioșilor noștri și a orădenilor”: sunt cuvintele Preasfințitului Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea Mare, la momentul când se împlinesc 25 de ani de la sfințirea sa ca Arhiereu. Vă oferim prima parte a interviului pe care l-a acordat Biroului de Presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
– În 1999 l-ați însoțit pe Papa Ioan Paul al II-lea la cimitirul Bellu catolic, la mormintele Episcopilor martiri, și vorbeați atunci de semnificația specială a acestui „discurs mut”, a faptului că Sfântul Părinte a îngenuncheat în tăcere și s-a rugat cu sfințenie la aceste morminte. În acest an, 2019, la Blaj, Papa Francisc i-a beatificat pe Episcopii greco-catolici. Cum vedeți momentul de atunci, de la cimitirul Bellu, și cel de acum, de pe Câmpia Libertății, în interiorul acestui arc de timp de două decenii?
– La cimitirul Bellu, Papa a venit să se roage. Nu a fost un discurs, dar prin tăcerea dânsului a fost acel „discurs mut” care a vorbit mai mult decât oricâte cuvinte ar fi folosit în acel moment. S-a rugat cu pietate la mormântul Preasfințitului Hossu și a stat în genunchi îndelung, cum obișnuia dânsul să stea, iar la sfârșit a întrebat unde sunt celelalte morminte. Nu era în program să meargă nici la mormântul Preasfințitului Bălan și nici la mormântul Preasfințitului Vasile Aftenie. Totuși a spus: „Mergem! Nu are importanță că nu e în program!”
Până la un moment dat s-a putut merge cu mașina, apoi pe jos. Și a stat așa îndelung în rugăciune. Sunt convins că atunci, rugându-se în tăcere, s-a gândit la toți cei care au murit prin pușcării, Episcopii noștri, preoții noștri, călugări, credincioși de-ai noștri și la toată suferința care a fost îndurată în acel interval de timp în care comuniștii au reușit, din păcate, să transforme România într-o mare pușcărie. Erau 350 de pușcării, așa sunt indicate la Sighet, dar cine putea să iasă din România? Pasărea. Spunea mătușa Ioana Petrovan, și ea purtată prin pușcării, metaforic vorbind, că „până și soarele era arestat”.
Iar Papa Francisc, după 20 de ani, vine la Blaj să îi canonizeze pe acești Episcopi. Dacă vă aduceți aminte, la Blaj, după ce Papa și-a citit predica, a urmat un moment de tăcere. Și dacă ați sesizat, acolo s-a așternut o liniște ca de început de veac. Eu așa am simțit, că s-a consolidat acea legătură între momentul în care Papa Ioan Paul al II-lea, tăcând, în fața mormintelor, încovoiat de spate și bolnav, s-a rugat, și momentul acesta, în care noi toți, la Blaj, am trăit acea liniște de început de veac, de ev. S-a creat un fior de comuniune între noi, cei prezenți, și cei mulți din Ceruri, care au suferit atât de mult în acea epocă de paranteză a istoriei. Eu cred că există o legătură foarte mare. Papa, prin rugăciune, la cimitirul Bellu, a fost prezent la Blaj, la Sighet, la Aiud, la Gherla, în toate pușcăriile. Acum, la Blaj, e triumful acelor pușcăriași.
Practic această beatificare, ridicare la treapta altarelor, este un triumf, o recunoaștere totală a suferinței lor și a tuturor celor care au pătimit în acei ani. „Acești Episcopi v-au restituit libertatea, demnitatea și milostivirea”, spunea Sfântul Părinte. Și acolo era încununarea acestei libertăți. Pentru că nici unul dintre oamenii aceștia care au fost în pușcării nu s-a revoltat împotriva nimănui. Preasfințitul Todea a spus la începutul anilor ʼ90 că toată suferința noastră și a Bisericii noastre o oferim lui Cristos. Noi nu avem nici un simțământ sau vreo dorință de răzbunare. Iertare totală! Și acum „Să mergem împreună!” Vedeți cum se creează legăturile acestea, arcurile peste timp?
– La 7 octombrie 1990 ați condus festivitățile de înscăunare de Mitropolit a Episcopului Alexandru Todea, în fruntea Bisericii Române Unită cu Roma. Erați un tânăr preot în reverendă, emoționat, dar eficient în organizarea evenimentului. Ce a însemnat acel moment pentru Preasfinția Voastră?
– Era un timp de pionierat, dar pentru Biserica noastră a fost un eveniment extraordinar. Catedrala nu era încă primită înapoi, nu aveam un loc unde să se înscăuneze și s-a ales Câmpia Libertății. A fost o trăire și o reverberație a bucuriei regăsirii libertății Bisericii noastre nemaipomenită. Nu se poate spune că a atunci fost o organizare. S-a adus o masă și, acolo unde este grupul acela statuar care reprezintă cele trei provincii, acolo s-a celebrat Liturghia. Era o mare de oameni. A fost un moment de puternică trăire spirituală și de profundă emoție. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost nu atât de mult o organizare, cât o încălecare a evenimentelor care veneau de-a valma. Ne-au luat total nepregătiți. Nimeni nu se aștepta în 1989 la căderea comunismului.
A fost impresionant și impresionantă atitudinea oamenilor prezenți acolo. Dorința aceea de libertate și bucuria de a trăi liberi într-o țară în care, până nu demult, nu eram recunoscuți. De nimeni. Și nu se putea vorbi de greco-catolici. Bucuria, inclusiv a mea, de a mă exprima și de a fi recunoscut, inclusiv de colegi, ca preot. Nu a fost un lucru foarte dificil pentru ei, ca să mă recunoască ca preot. Aproape toți au spus: „Acum realizăm de ce s-a comportat Virgil așa cu noi înainte. Era preot!” A fost plăcut pentru mine pentru că nimeni nu m-a contestat. Nu făcusem lucruri negative sau rele, din contră, am fost în relații foarte bune cu colegii mei. Și acum ne mai auzim din când în când.
