Filozoful Charles Taylor despre secularizare și creștinism (I)
10.11.2019, Vatican (Catholica) - Charles Taylor nu pare deloc un filozof academic, amorțit și înțepenit în hainele instituționale. Când îl într-un mic hotel la Borgo Pio, ne salută ca și cum ne-am cunoaște din totdeauna și se supune unei confruntări deschise, complete, fără note sau întrebări prestabilite. Filozoful canadian, venit la Roma pentru a primi premiul Ratzinger, este unul din gânditorii cei mai importanți și complecși din lumea catolică, și nu numai. Împreună cu directorul lui „L’Osservatore Romano”, Andrea Monda, și cu profesorul Gaetano Lettieri, care predă istoria creștinismului la „Sapienza” din Roma, am avut cu el un dialog despre câteva teme cruciale ale operei sale filozofice și, mai în general, ale lumii contemporane. Aici aveți prima parte a interviului.
– Centrul cercetării Dvs este raportul dintre secularizare și modernitate. Care este concepția Dvs despre secularizare?
– Totul a început în perioada de după război, când sociologii au început să studieze secularizarea ca fenomen al abandonării religiei, tendință clar spre dispariția religiei. Și acest lucru a fost făcut pe urma lucrărilor lui Weber, dar și ale altor specialiști. În anii ’60-’70 sociologii identificau secularizarea cu sfârșitul religiei. Totuși, în anii ’80 ceva s-a schimbat. Relatarea secularizării care a fost făcută până în acel moment nu mai rezista pentru că religia nu dispărea deloc. Eu de mult timp nu credeam în sociologia oficială și prin urmare am decis să ofer o altă istorie. Este ceea ce am făcut în A Secular Age. Miezul acestei noi narațiuni este că raporturile dintre religie și spiritualitate sunt profund schimbate. Trebuie să gândim împreună religia și spiritualitatea. Înainte, în lumea noastră occidentală, acest raport era gândit și realizat în societăți în întregime creștine, nu numai în credințele lor comune, ci și în modul lor de a face politică și cultură: era un mod de a trăi religia toți împreună, un soi de automatism. Astăzi acest cadru a dispărut, dar nu a dispărut spiritualitatea, dorința de a găsi ceva mai mare, stimulentul spre veșnicie. Aceste lucruri nu îl vor abandona niciodată pe om.
Ideea este că această dorință a găsit un alt mod de a se exprima. Pentru aceasta am deosebit trei timpuri ale secularizării. Primele două sunt sciziunea între stat și Biserică și diminuarea practicii religioase. Al treilea timp al secularizării occidentale este în schimb acest mod nou în care persoanele se caută și se asociază conduse de un anumit „apetit” spiritual care se realizează în multe moduri. S-au schimbat condițiile credinței. Acesta este un fenomen din lumea occidentală creștină. Nu pretind să vorbesc despre lumea musulmană. Este o altă mare eroare a teoriilor secularizării faptul de a pretinde că secularizarea este o categorie universală. Nu este așa. Ființa umană este constituită de cultura sa, de istoria sa și de societatea în care trăiește. Așadar, nu este adevărat că ființa umană a fost mereu egală cu ea însăși și că astăzi a pierdut iluziile sale. Trebuie să înțelegem că astăzi omul este diferit și trăiește în mod diferit spiritualitatea sa și raportul său cu religia.
– Putem spune că în modernitatea secularizată am trecut de la creștinismul ca necesitate la creștinismul ca posibilitate și risc? Acesta este aspectul pozitiv al secularizării?
– Da, putem desigur să spunem așa. Trebuie să căutăm profunzimea. Există un anumit număr de pași pe care trebuie să îi parcurgi și care dau sens drumului tău. Cred că ceea ce este cu adevărat important în epoca actuală este conceptul de itinerar. Persoanele urmează itinerarii care sunt foarte diferite; chiar dacă drumul este cel creștin, astăzi persoanele sunt mișcate de interese și pasiuni diferite. Și aici este ceva într-adevăr extraordinar. Într-un anumit sens, în lumea actuală întreaga tradiție creștină este trăită în mod contemporan. Vreau să spun că în această epocă există o cantitate enormă de cercetare spirituală și această cercetare se concentrează pe izvoare din epoci foarte diferite, aparținând la tradiții diferite. Persoanele sunt atrase de lucruri diferite în itinerarul lor.
Acest aspect a fost perceput și de teologia Conciliului Vatican II. Mari teologi precum De Lubac sau Congar erau nesatisfăcuți de polemica antimodernistă a Papei Pius al X-lea pentru că nu avea sens. Acești teologi au reabilitat multă parte din tradiția noastră și au permis deci accesul la noi izvoare. Au garantat libertatea de raport cu tradiția. Este o abordare diferită, o conservare diferită. Pentru mine a fost foarte important să îi citesc pe acești teologi. Am citit teologii de la Conciliul Vatican II încă înainte de conciliu și am rămas surprins de faptul că unele cărți erau publicate și puteau să circule. Însă a le citi m-a ajutat foarte mult.
– Ați găsit libertatea și pluralismul în tradiția creștină. Aceasta este învățătura Dvs.
– Desigur, este adevărat. Asta e ceea ce cred profund.
– Nu îl iubiți mult pe Augustin. Probabil din punctul Dvs de vedere este prea dur. Libertatea nu are mult spațiu. Ce părere aveți?
– Cred că este o voce importantă. Problema este când augustinismul devine o exagerare și este prea concentrat asupra păcatului. Mă refer la anumite aspecte ale tradiției protestante și ale hiper-augustinismului. Desigur, și la jansenism. Pascal este diferit. Este un gânditor foarte mare, dar este o lume aparte. Consider că anumiți scriitori din tradiția calvinistă, îndeosebi atunci când vorbesc despre dubla predestinare, sunt înspăimântători. Dar acesta este numai un aspect. Augustin este diferit. Este o figură indispensabilă, mai ales pentru lumea contemporană.
– Ce credeți despre acest Papă? Care este raportul dintre acest Papă și perioada noastră seculară?
– Îl admir profund pe acest Papă. Îl admir pentru că el a înțeles că lucrul important astăzi nu este apărarea tradiției, ci comunicarea, a face să intre aer proaspăt în Biserică dându-i o nouă respirație. Personal, am fost surprins de alegerea sa și încă nu reușesc să înțeleg cu a rezultat numele său. Este Duhul Sfânt, și este total imprevizibil. Dar sunt cu adevărat entuziasmat de acest Papă.
– Vorbiți despre totalitarism în tradiția creștină. Acesta este un Papă contrar totalitarismului creștin.
– Absolut da, este adevărat. Apărarea excesivă a tradiției și derivele totalitare ale creștinismului au făcut ca să fugă multe persoane, care au abandonat credința. În istorie reacțiile la puterea politică a Bisericii, ca Revoluția franceză sau altele, sunt perfect comprehensibile, chiar dacă au produs dezastre. Atât totalitarismul Bisericii cât și reacția la el sunt comprehensibile și ambele sunt reprobabile. Chiar și un papă ca Papa Ioan Paul al II-lea, pe care îl admir și îl apreciez, a fost însă excesiv de defensiv și conservator sub multe puncte de vedere. Cred că adevărata diferență se află în raportul cu teologia eliberării. Desigur, în această formă de teologie există multe erori. Însă există și altceva: să privim la ceea ce mișcă persoanele și le face să se întâlnească. Să privim la diferențele lor. Nu există numai marxism. Adesea atitudinea defensivă poate să fie excesivă și să împiedice calea spre imitatio Christi. În schimb această atitudine nu o văd în Papa Francisc. Sunt foarte încurajat de acest lucru. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
