Pr. Monge: „Sfânta Sofia” să poată fi folosită ca simbol al lumilor religioase diferite (I)

07.08.2020, Istanbul (Catholica) - „«Sfânta Sofia» este unul din acele situri mondiale cu o frumusețe seducătoare, care vorbește puternic despre Dumnezeu și care ar trebui să continue să poată fi folosit în toată plinătatea sa precum și în contradictorietatea unui simbolism care convocă universuri religioase și culturale diferite.” P. Claudio Monge, de 51 de ani, dominican, responsabil al centrului dialogului intercultural DoSt-I din Istanbul, încearcă să citească în afara schemelor și a simplificărilor ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni, cu decizia președintelui turc de a retransforma marea Bazilică bizantină în moschee. În acest colocviu lung cu Vatican News, călugărul recapitulează principalele etape ale istoriei acelui monument care sunt legate de diviziunile sângeroase între creștini înainte de cucerirea turcă. Iată prima parte a interviului.

– Pr. Monge, puteți reparcurge pe scurt istoria Bazilicii „Sfânta Sofia”?

– Este imposibil de reparcurs istoria extraordinară și frământată în spațiul de câteva rânduri. Edificiul maiestuos consacrat în 537 de împăratul Iustinian nu era primul care s-a ridicat în acel loc. Prima biserică, știută ca Marea Biserică, a fost construită de Constantin sau mai probabil de Constanțiu al II-lea și a fost inaugurată în 360. Edificiul era în formă de Bazilică, având tavan de lemn și a fost dedicat Logos-ului, sărbătorit la 25 decembrie, devenind noua Catedrală. Această primă Bazilică a fost distrusă de un incendiu în 404. Teodosiu al II-lea a construit o a doua biserică, urmând tot forma de Bazilică având tavan de lemn proiectat de arhitectul Rufin. Edificiul a fost inaugurat la 10 octombrie 415, însă a fost transformat în cenușă în timpul revoltei lui Nika, insurecție gravă izbucnită la Constantinopol în 532 și care aproape că a costat tronul și viața lui Iustinian însuși. Au fost făcute săpături la acest al doilea edificiu numai la o parte a coloanelor de la intrare, la o cotă mai joasă decât actual, și rămân monumentalele fragmente arhitectonice sculptate de deasupra vestibulului. La câteva zile după distrugerea celei de-a doua Bazilici, împăratul Iustinian a decis să construiască o Bazilică nouă complet diferită, mai mare și mai maiestuoasă față de cele ale predecesorilor săi.

– O bazilică maiestuoasă și capodoperă de frumusețe…

– Lucrările au fost încredințate lui Isidor din Milet și Antemiu din Tralles. Fazele construcției sunt descrise de Procopiu, care remarcă interesul constant și participarea împăratului la diferitele faze de construcție și la procurarea materialelor prețioase. Biserica a fost recunoscută deja în acea vreme ca o mare operă de arhitectură, mai ales prin maiestuozitatea cupolei sale care la origine era circa 7 metri mai joasă decât cea actuală și înconjurată la bază de un inel de ferestre ale căror lumină o făcea să apară „suspendată” spre cer. Procopiu din Cezareea va vorbi despre efectul mistic al unei lumini care pare generată de bazilica însăși și care pare să anuleze consistența și greutatea structurilor. Edificiul a fost inaugurat la 27 decembrie 537 de împărat și de patriarhul Eutih și a devenit baza ceremoniilor imperiale și mai ales a încoronărilor. Solicitată de o serie de cutremure care au lovit Constantinopolul între 553 și 14 decembrie 557, cupola principală s-a prăbușit complet în timpul unui cutremur din 7 mai 558, distrugând altarul, ciboriul și amvonul. Împăratul a ordonat o refacere imediată, încredințând lucrările lui Isidor cel Tânăr, care a folosit materiale mai ușoare și a înălțat cupola cu alți 6,25 metri, conferind edificiului înălțimea sa internă actuală de 55,6 metri. Această reconstrucție, care a dat edificiului aspectul său actual, s-a terminat în 562.

– Așadar, încă de la începutul istoriei sale a fost un loc unde tronul și altarul s-au împletit?

– Da, așa cum am amintit deja, sub cupola sa erau încoronați împărații și, conform tradiției, în ziua inaugurării sale din 537, Iustinian admirând-o ar fi exclamat „Solomon, te-am depășit!” Deși această aluzie la Solomon este pusă la îndoială de unii studioși, este sigur că o astfel de bravură arhitectonică răspundea mai mult la logici de afirmare a prestigiului imperial decât unui cult curat și dezinteresat adus măreției și maiestății divine. Așadar, religie, putere, politică, prestigiu, au fost mereu dimensiuni de care nu se poate face abstracție ale istoriei „Sfintei Sofia” și nu dau numai măsura evenimentelor mai recente. Cu privire la împletirea de evenimente istorico-politice și religioase, în „Sfânta Sofia” începe în 1054, cu depunerea pe altar a excomunicării Patriarhului Cerularie din partea delegatului Papei, marea schismă între Biserica din Orient și cea din Occident; în „Sfânta Sofia” strălucirea liturgiei ortodoxe induce la convertirea poporului rus.

– Se poate afirma că acea Bazilică a fost un loc simbol al diviziunilor sângeroase între creștini?

– „Sfânta Sofia” cunoaște și revanșa teribilă și efemeră a Occidentului creștin, în perioada celei de-a patra cruciade din 1204. Aici este imposibil să se aprofundeze motivele răsunătoarei schimbări a obiectivului unei expediții militare care ar fi trebuit să ducă la eliberarea Sfântului Mormânt și nu la jefuirea Constantinopolului. Însă este sigur că, în cadrul amplu al istoriei mondiale, consecințele acestui eveniment istoric pentru Europa au fost mai degrabă dezastruoase atât dintr-un punct de vedere etic și moral, cât și dintr-un punct de vedere politic. Istoricul Steven Runciman îl numără printre cele mai grave crime împotriva umanității. De fapt, nu este vorba numai de distrugerea și risipirea unei cantități incredibile de comori din trecut adunate și păstrate în mii de ani de istorie, ci și de o lovitură foarte dură dată unei civilizații creștine încă mari, care de atunci nu va mai fi aceeași. Vorbind politic, imperiul bizantin a fost mereu o fortăreață puternică pentru europeni față de populațiile din est: faptul de a o fi slăbit va fi o problemă care va provoca multe necazuri în viitor. Pe de altă parte, imperiul latin demonstrează consistența sa efemeră imediat. Europa occidentală este departe și nu pare să se ocupe prea mult de supraviețuirea sa. Dacă nu ar fi existat sprijinul convins și esențial al Veneției probabil că s-ar fi sfârșit și mai înainte, scurtând astfel viața sa și-așa scurtă.

– Care au fost consecințele acestor evenimente pentru lumea creștină?

– Din punctul de vedere al creștinătății bilanțul este foarte diferit. Pentru papalitate sfârșitul traumatic al schismei și reunirea Bisericilor nu ar fost niciodată o adevărată realitate. Nu există nici o îndoială că furtul unui număr enorm de relicve – fiecare biserică, fiecare sanctuar, fiecare mănăstire din Constantinopol avea relicve de mare importanță spirituală care au făcut din capitala bizantină una din principalele ținte ale pelerinajului religios – jefuirile edificiilor ecleziastice și, în general, cruzimea cruciaților avea să fie o amintire de neșters care va săpa o brazdă și mai adâncă făcând diviziunea intra-creștină ulterior completă și definitivă.

– Se ajunge astfel la reunirea Bisericilor care pare să stabilească sfârșitul schismei. Însă după câteva luni Constantinopolul este cucerit de sultan.

– La 12 decembrie 1452, în prezența Cardinalului Isidor, Patriarh latin de Constantinopol, venit înadins de la Roma, slăbiciunea extremă a Bizanțului oferea ocazia de a realiza unirea Bisericilor, cu o liturgie care stabilește formal sfârșitul schismei orientale începute în 1054. Însă această unire este înțeleasă ca un act de supunere a Bisericii Orientale. Corolarul acestei reconcilieri trebuia să fie o asistență militară materializată de o cruciadă împotriva turcilor care de multe săptămâni asediau orașul. Însă acest ajutor nu va veni niciodată și, în orice caz, ierarhia Bisericii ortodoxe nu accepta ideea acestei supuneri, așa încât a considerat pătrunderea arabă islamică drept un rău mai mic, pentru a nu vorbi despre o alternativă mai încurajatoare și chiar mai puțin străină din punct de vedere cultural. Mărturia lui Mihai Sirianul, călugăr iacobit (monofizit) de la sfârșitul secolului al XII-lea, este un exemplu elocvent, și deloc izolat, al acestei stări sufletești. El salută, fără jumătăți de măsură, pe fiii lui Ismael veniți din sud pentru eliberarea creștinilor orientali! La 29 mai 1453, în „Sfânta Sofia” intră triumfal Mahomed al II-lea pentru a stabili luarea în posesie a întregului oraș, a cărui inimă era bazilica. În fond, sultanul reprezintă traducerea islamică a gestionării cezaro-papiste a puterii care timp de secole a caracterizat imperiul bizantin: ideea pe care Eusebiu din Cezareea, la sfârșitul secolului al III-lea, o aplica imperiului constantinian, despre o evoluție providențială a umanității unde unitatea politică asigurată de Pax romana era condiție necesară pentru construirea unității religioase a întregii lumi cunoscute pe atunci. Pentru Mahomed al II-lea, acum otomanii sunt adevărații continuatori și păstrători ai moștenirii bizantine cu pretenție universală și trans-culturală.

– Un mesaj care nu apare în linie cu o viziune naționalistă și suverană…

– Mai mult, această interpretare universalistă este exact contrariul unei viziuni naționaliste și suverane a puterii. În acest sens, a fost răsunătoare și foarte contestată, și de la diferite voci din Turcia, forțarea simbolică a întregii celebrări de redeschideri pentru cultul islamic a „Sfintei Sofia” petrecută la 24 iulie 2020: de la retorica intervenției președintelui lui Diyanet (Ministerul Problemelor Religioase) cu sabia în mâna stângă (conform tradiției cuceririi otomane, unde sabia în mâna stângă însemna „pace”) și în vârful lui minbar (catedra pentru predică, în timpuri moderne tot mai puțin folosită în moschei, cam ca vechile pupitre din biserici), la cântarea surei Fatiha („Deschidere” sau prima sură din Coran, care cuprinde esența cărții sacre islamice) și a primelor 5 versete din sura al-Baqara (sau a „Junincii”, care promite prosperitate celor care urmează calea Domnului), intonate de șeful statului personal. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)