Lidia, supraviețuitoare la Auschwitz: Sărutul Papei pe braț mi-a dat forță
28.05.2021, Vatican (Catholica) - „70072”. Când Lidia Maksymowicz, poloneză de origini bieloruse, supraviețuitoare din lagărele naziste, la audiența generală de miercuri, 26 mai 2021, a dezvelit brațul arătând tatuajul de fostă prizonieră de la Auschwitz, Papa Francisc a privit-o pentru câteva clipe. Apoi s-a aplecat și i-a dat un sărut chiar pe acel număr care după 76 de ani îi amintește zilnic oroarea trăită. Niciun cuvânt, așa cum deja a făcut Pontiful în acea vizită în lagărul din Polonia din 2016, ci numai un gest spontan, instinctiv, afectuos. Ca acela al Lidiei de a răsplăti îmbrățișându-l pe Papa. „Gestul Sfântului Părinte”, relatează femeia, într-un interviu exclusiv pentru Vatican News, în timp ce vocea, între oboseală și emoție, scade ușor, „m-a întărit și m-a reconciliat cu lumea”.
„Cu Papa Francisc ne-am înțeles din priviri, nu trebuia să ne spunem nimic, nu era nevoie de cuvinte”, explică femeia, una din ultimele supraviețuitoare din Europa, astăzi locuind la Cracovia, care în aceste zile se află în Italia, oaspete al asociației La Memoria Viva din Castellamonte (Torino), pentru a relata tinerilor mărturia sa evocată acum în filmul documentar dedicat ei: „Fetița care nu știa să urască”. Lidia a dorit să profite de vizita italiană – programată deja, dar amânată după aceea de mai multe ori din cauza pandemiei – pentru a merge la Roma, oaspete al Ambasadei poloneze în Italia, și a-l întâlni pe acel Papă pe care spune că îl iubește profund: „După Papa Ioan Paul al II-lea, îl iubesc pe Papa Francisc. Urmăresc ceremoniile sale la televizor, mă rog în fiecare zi pentru el, îi sunt fidelă și îl îndrăgesc”.
O întâlnire atât de sperată care are loc într-o zi specială pentru această bătrână și foarte îngrijită doamnă: Sărbătoarea Mamei în Polonia. „Pentru mine este o dată deosebită, pentru că eu am avut două mame: cea care m-a adus pe lume și care mi-a fost furată în lagărul de concentrare la vârsta de 3 ani, și mama poloneză care m-a adoptat odată ce am fost liberă și căreia îi datorez salvarea mea”. În acele puține clipe de la sfârșitul audienței, Lidia nu a reușit să îi relateze Papei istoria ei, dar i-a înmânat trei cadouri care simbolizează ceea ce sunt acum fundamentele vieții sale: amintirea, speranța, rugăciunea. Amintirea reprezentată de basmaua cu o inscripție alb-albastră cu litera „P” de la Polonia, pe un fundal roșu triunghiular, pe care toți prizonierii polonezi o folosesc la ceremoniile comemorative. Speranța, cu un tablou pictat de asistenta sa Renata Rechlik care o reprezintă ca fetiță, mână în mână cu mama sa, în timp ce privesc de departe de pe șine intrarea în lagărul din Birkenau, simbolul începutului sfârșitului pentru milioane de evrei și alți prizonieri. În sfârșit, rugăciunea: în mâinile Pontifului, Lidia a pus un rozariu cu imaginea Sfântului Ioan Paul al II-lea, binecuvântat de finul său preot, pr. Dariusz. „Este cel pe care îl folosesc în fiecare zi pentru a mă ruga”.
Lidia nu a încetat să creadă în Dumnezeu, așa cum nu a încetat niciodată să „iert pe persecutorii mei”, în pofida răului care s-a revărsat asupra ei când avea numai trei ani și, în 1941, a fost smulsă din casa ei, împreună cu mama și cu bunicii din partea mamei, deportată pentru că era suspectă de colaboraționism cu partizanii. „Eram mică, aveam foarte puțini ani, dar deja multă experiență după ce am trăit scene de război în fosta Uniune Sovietică. Eram pregătită pentru durere, pentru răul făcut de oameni împotriva altor oameni, dar nu mă așteptam să trăiesc ceea ce am trăit la Auschwitz”. „Am fost deportată într-un tren potrivit numai pentru animale, poate nici pentru acelea. Când s-au deschis porțile, am văzut scene teribile. Bunicii mei separați de noi și între ei, apoi expediați spre un hangar care avea un coș din care ieșea un fum cu un miros atroce. Eu și mama mea murdare, înfometate, înfricoșate, ascultam de soldații care urlau cuvinte incomprehensibile în timp ce câinii lătrau. Nu înțelegeam nimic, eram terorizate”.
Identificate amândouă în lagăr ca prizoniere poloneze, cu litera „P” cusută pe uniforma vărgată, mama a fost transferată în baraca muncitoarelor, Lidia, în schimb, într-o „casă plină până la refuz de copii de diferite vârste și naționalități”. Era „Kinderblock”, baraca în care opera medicul Josef Mengele, cel care deja atunci era supranumit „îngerul morții”. Baraca aceea era rezervorul de care Mengele se folosea pentru a face experimentele sale pe femei însărcinate, copii gemeni, persoane malformate. Lidia a fost trimisă la el deoarece era „fetiță drăguță și sănătoasă”. Nu își amintește, după aproape optzeci de ani, ce a făcut Mengele cu micul său trup, dar își amintește bine „durerea” și privirea sa de „posedat”. „Mengele era o persoană atroce, fără limite și scrupule. Zi după zi atâtea persoane își pierdeau viața sub mâinile sale. După război au fost găsite cărți cu referințe la numerele tatuate, între care al meu”.
Odată eliberată, Lidia a trăit o viață rocambolescă: primită de un cuplu polonez care reprezintă pentru ea adevărata sa familie, mutată în Rusia, la Moscova, unde, spune ea, „voiau să mă rețină și să folosească istoria mea pentru scopuri politice”. În sfârșit, s-a întors, cu mare îndârjire, la Cracovia, la mama sa. În 1962 a regăsit-o prin Crucea Roșie pe mama sa naturală: „Nu am încetat niciodată să o caut, deși credeam că a murit. Ne-am revăzut după 17 ani. Ea îmi promisese că ne vom revedea, atunci când ne-au despărțit la Auschwitz. S-a ținut de cuvânt”. Însă afecțiunea s-a topit în nisipurile timpului, ca și amintirile acelor trei ani trăiți împreună înainte ca un deținut să frângă legătura lor. După atâția ani, pentru Lidia femeia aceea – care între timp își crease o nouă familie – era o figură a trecutului, căreia, însă, îi arăta mare respect. S-au îmbrățișat, au plâns, au schimbat câteva cuvinte, însă Lidia a decis să rămână cu familia adoptivă, recunoscând-o însă mereu ca „prima mea mamă”.
Lidia Maksymowicz spune astăzi că este obosită, dar se agață de viață cu toate forțele pentru că vrea să împlinească o misiune: să țină vie amintirea noilor generații care cresc într-un timp în care par să reapară fantomele rasismului și naționalismului. Lidia cere să lanseze un apel prin Vatican News și Radio Vatican: „În mâinile voastre tinere este viitorul lumii. Ascultați cuvintele mele, mergeți să vizitați Auschwitz și Birkenau și faceți în așa fel încât să nu se mai întoarcă niciodată acea atrocitate. Istoria aceea nu mai trebuie să se repete”. (material Vatican News, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
