Interviu cu PS Martin Roos: Sunt recunoscător pentru toate harurile primite de la Dumnezeu (II)
10.08.2021, Timișoara (Catholica) - – În tinerețe, părinte Episcop, ați învățat deci maghiară, română, engleză, latină, ebraică, greacă … O „colecție” lingvistică bogată…
– Așa erau condițiile din vremurile atunci, pentru a evolua! În acel seminar din Königstein, după semestrul al IV-lea, primeam oportunitatea de a ne alege o Dieceză în care să ne începem ulterior slujirea. Tot prelatul Nischbach, mentorul și spiritul meu protector, a fost cel care mi-a propus să aleg Dieceza de Rottenburg-Stuttgart, deoarece acolo erau suficient de deschiși și ne vor primi bine și cu drag. Așadar, după ce mi-am terminat studiile la Königstein, timp de un an am fost la Seminarul diecezan din Rottenburg am Neckar. A fost un curs pastoral, după care am fost sfințit întru diacon, și în această calitate am fost numit, pentru un an, într-o parohie din Stuttgart. Aici, sub ochii unui paroh cu experiență, am predicat, botezat, cununat, am ținut ore de religie, am celebrat Liturghia Cuvântului, am dus sf. Împărtășanie la bolnavi și am înmormântat. La sfârșitul acelui an am fost hirotonit întru preot. Acest lucru s-a întâmplat la 3 iulie 1971. În acea vreme eram încă douăzeci și cinci de seminariști într-o singură clasă – a noastră fiind ultima clasă atât de numeroasă, în Dieceză.
La sfințirea mea au participat și părinții mei, deoarece între timp se stabiliseră și ei în Germania. După hirotonire, un an și jumătate am activat ca și capelan – în Württemberg acesta este numit vicar – într-o altă parohie din Stuttgart. Apoi referentul diecezan pentru personal mi-a propus să aleg dintre trei parohii, pe care trebuia în prealabil să le vizitez și apoi să decid, pe care mi-o aleg. Am vizitat-o pe prima. Avea o frumoasă biserică parohială barocă, cu hramul Sfântul Gheorghe – ca și Catedrala noastră din Timișoara – iar deasupra altarului principal se găsea o pictură care îl înfățișa pe Sfântul Ioan Nepomuc – patronul Banatului. Și cu aceasta decizia mea a fost clară! La celelalte două nici nu m-am mai uitat! Așa am ajuns să îmi petrec toți ceilalți ani rămași până la întoarcerea în patrie, la Stimpfach, în Württemberg, în districtul Schwäbisch Hall. Și am început lucrul cu renovarea exterioară și interioară a bisericii, reînnoirea clopotelor vechi, care parțial data din secolul al XV-lea, construirea unei noi orgi, renovarea integrală și înnoirea casei parohiale… – cine vrea să muncească, găsește mereu ce să facă. Am petrecut acolo șaptesprezece ani frumoși.
– Cât de mare era comunitatea de acolo?
– Aproximativ două mii de credincioși. Era o comunitate plină de viață și activă. În calitate de preot-paroh, printre îndatoririle mele se numărau predarea religiei în școala cu opt clase, precum și administrarea grădiniței parohiale care avea două secțiuni. Pentru treaba acesta din urmă nu am primit nici o pregătire nici la Alba Iulia, nici ulterior, în Germania. Am avut în parohie două surori, persoane consacrate care mă ajutau: una a lucrat la grădiniță, iar cealaltă a îngrijit bolnavii. A existat o asociație pentru bolnavi, care era subordonată preotului-paroh și consiliului parohial. Aveam un consiliu bisericesc care funcționa conform statutului și diverse comitete: unul pentru administrația comunității parohiale, unul pentru grădiniță, altul de liturgică, unul pentru asociația de îngrijire a bolnavilor – comitete care trebuiau, de asemenea, administrate și conduse conform specificului lor și care țineau ședințe în mod regulat. Îndatoririle mele principale erau cele pastorale: Sf. Liturghii – duminica și în sărbători aveam patru, de dimineață, iar în zilele săptămânii, câte una, pe rând, în diferitele biserici. Apoi mai aveam botezuri, căsătorii, înmormântări, pregătirea tinerilor pentru miruire, pentru căsătorie. Credincioșii m-au ajutat și ei foarte mult. Îmi amintesc un episod plin de umor: Episcopul auxiliar a venit în sat, pentru miruire. Șoferul lui nu știa unde este casa parohială, așa că a oprit o trecătoare – din păcate una puțin visătoare – pentru ca Episcopul să o întrebe: Unde este parohia? La care aceasta i-a răspuns în dialect șvăbesc: Trottl, jeder weiß, wo´s Pfarrhaus isch! / Tontule! Toată lumea știe unde este parohia!
– Părinte Episcop, cât de des ați vizitat România, în acele vremuri?
– M-am întors aproape în fiecare an acasă, atâta vreme cât bunicii mei au mai fost în viață. Dar și după aceea am venit la rudele noastre, care aproape toți locuiau încă aici. La fel, îi vizitam cu drag pe mulți dintre preoții noștri de atunci, pe care îi cunoșteam: ordinariul Kernweisz, Vicarul general Dr. Cziza, dar și mulți alții.
– La graniță nu au fost probleme?
– Nu. Pe atunci a trebuit să plătesc pentru a primi viza de ședere, care se acorda pentru un timp de două săptămâni, dar care a putut fi prelungită. Trebuia să te prezinți la postul de poliție din sat – pe atunci se numea miliție – pentru a-și declara prezența. La început lucrurile erau ținute cu mai multă strictețe, mai apoi însă a fost mai lejer.
– Când v-ați întors înapoi în Dieceza de Timișoara, ce ați găsit aici?
– După zilele turbulente premergătoare Crăciunului lui 1989 a început exodul final al credincioșilor de naționalitate germană din Banat și din Dieceză, dar și de alte etnii din Banat, astfel că numărul locuitorilor catolici s-a redus drastic. Cunoșteam situația din România, iar după schimbările din 1989 nu aveam nici o îndoială, ba chiar eram ferm hotărât că mă voi întoarce înapoi. M-am simțit bine în Germania, dar mereu am fost atras de locurile natale. La început nu am spus nimănui nimic despre această hotărâre a mea. După Decembrie 1989 a pornit marele val de ajutoare din străinătate, inclusiv din Germania, iar când au pornit primele transporturi, în luna ianuarie 1990, m-am alăturat lor. Prima mea călătorie a fost plină de aventuri. În camionul cel mare, care era încărcat cu unt înghețat-bocnă, nu mai era nici un loc în cabină. Însă, dacă chiar așa de tare doream să mă alătur lor, șeful întreprinderii – il Capo – mi-a indicat, într-o doară, un loc rămas tocmai sus de tot în cală. Chiar și așa, acolo trebuia să stau doar culcat, căci în picioare sau șezut nu se putea. Așa că am urcat acolo sus, m-am învelit într-o haină mare de blană, m-am instalat confortabil și am dormit de la München până la Timișoara.
Așa m-am întors eu pe la jumătatea lunii ianuarie în țară. Aici m-am prezentat la Episcopul Sebastian Kräuter (†2008). Îl cunoșteam încă din 1957, când în calitate de elevi la Școala de Cantori, ne-am dus cu el și cu credincioșii lui, în pelerinaj, pe jos, de la Giarmata la Maria Radna. L-am cunoscut foarte bine și pe fratele său, dr. Franz Kräuter (†1986), care era preot și istoric erudit. El mi-a dăruit deja în 1957 primele cărți despre istoria Banatului. După schimbările din ’89, când m-am întors în Germania, i-am scris Episcopului meu – pe atunci prof. dr. Walter Kasper – că m-aș întoarce cu drag la Timișoara. El mi-a răspuns pe calea poștei: „Eu te trimit în România!” Așa un răspuns era mai mult decât am putut să sper sau să visez! Episcopul Kasper mi-a acordat permisiunea, începând din 1 iulie 1990, mai întâi pentru o perioadă de doi ani, perioadă care putea fi prelungită pentru încă cinci ani. Iar când s-au terminat și cei cinci ani, mi s-au mai dat încă cinci, ca să decid definitiv dacă vreau sau nu să rămân de tot la Timișoara. Dar înainte de a se termina al doilea segment de cinci ani, a ajuns numirea în scaunul episcopal.
– Cum ați primit vestea numirii?
– Nu m-am așteptat! Pe mine, la Roma, nu m-a cunoscut nimeni, în afară de Cardinalul Walter Kasper, fostul meu Episcop. Pentru mine, numirea nu a însemnat o prea mare schimbare; bineînțeles că ea însemna mai multă muncă, o mai mare responsabilitate, dar nu am fost niciodată un om care să fugă de muncă. Încă în Germania, înainte de a mă repatria, am discutat de multe ori cu preoții originari din Banat, care s-au mutat acolo, despre situația de acasă, așa că am sosit cu două planuri gata făcute: să obțin ridicarea bisericii de pelerinaj de la Maria Radna la rangul de Basilica Minor și renovarea deplorabilului Ordinariat, adică a Palatului Episcopal din Timișoara, care trebuia adus la starea și utilizarea sa inițială. Acest cel de-al doilea proiect presupunea evacuarea, consolidarea și restaurarea clădirii: o restructurare a edificiului în conformitate scopul ei, o dotare a Ordinariatului cu cele necesare funcționării sale corecte.
Am știut în ce stare se afla, la acea vreme, Palatul Episcopal: dacă îmi amintesc bine, la etaj locuiau cu chirie paisprezece familii, iar la parter unsprezece firme aveau spații închiriate. Așa că am convenit împreună cu secretarul episcopal de atunci, pr. László Böcskei, actualul Episcop diecezan de Oradea, să îi rugăm pe locatari să plece. Bineînțeles, acest lucru nu a mers ușor, deoarece acești oameni locuiau aici de treizeci sau chiar patruzeci de ani și nu voiau să se mute. „Se întorc popii!” – vestea s-a răspândit rapid printre chiriași, iar într-un final s-a pornit și „exodul” lor. La scurt timp, cu ajutorul arhitectului Franz Braun și a inginerului Jakob Willkomm, angajații și colaboratorii noștri, am reușit să obținem avizele pentru renovare, iar sub conducerea arhitectului Franz Wesinger din Olching, lângă München, și a inginerului-constructor din Timișoara, Constantin Marcu, am început lucrările. După cinci ani de muncă, la 24 septembrie 1995, ne-am putut muta înapoi în vechiul, dar renovatul Palat Episcopal, din clădirea din str. Matei Corvin, unde fuseserăm până atunci.
– Părinte Episcop, ce v-a îndemnat să explorați trecutul?
– Încă din copilărie am fost mereu foarte captivat când oamenii mai în vârstă povesteau despre trecut. Bunicul meu mi-a povestit multe despre primul război mondial, dar și eu i-am pus multe întrebări. Mai târziu, la Stuttgart, Institutul pentru Istoria Bisericii și Culturii Șvabilor Dunăreni (Institut für Donauschwäbische Kirchen- und Kulturgeschichte e.V., Stuttgart) căuta pe cineva căruia să îi placă să cerceteze istoria Banatului, respectiv a Diecezei de Cenad, respectiv de Timișoara, și m-au rugat să scriu un articol despre istoria Diecezei de Timișoara începând cu încheierea dualismului austro-ungar, în anul 1867, și până la primul război mondial, respectiv până în 1918. Aceasta a fost prima mea lucrare mai importantă, care a fost publicată. Cu altă ocazie căutau pe cineva care să rezume, pe scurt, în nouă pagini, istoria locului de pelerinaj Maria Radna. Dispunând de materialul bibliografic necesar, nu mi-a fost prea greu să îndeplinesc această solicitare. \Am redactat și acest material și au fost mulțumiți de el, ba chiar din câteva părți m-am bucurat și de laude și recunoaștere. Așa a început. Când m-am întors acasă, a început depunerea cererilor de retrocedare a imobilelor bisericești confiscate, naționalizate de regimul comunist. Înaintea înaintării cererilor însă, trebuiau căutate în arhivă documentele vechi care atestau dreptul nostru de proprietate și trebuia întocmită documentația necesară. Vicarul meu general de mai târziu, Mons. László Böcskei, azi Episcop de Oradea, mi-a sugerat că aceste documente ar trebui prelucrate în scris acum, după ce cu greu le-am adunat, astfel încât să nu se mai piardă. Așa a apărut acest subiect tematic și de atunci continuă să „apară”… sub formă de volume, unele după altele. Seria este deschisă, fiind orientată spre viitor…
– Ca Episcop, de care lucruri vă amintiți cu plăcere?
– Cei mai frumoși ani au fost cei petrecuți cu vizitele canonice. Dacă îmi amintesc bine, pe parcursul a opt ani am vizitat întreaga Dieceză, toate parohiile și filialele, străbătându-le în lung și-n lat, privind îndeaproape situația. M-a interesat mai cu seamă condițiile în care preoții mei își duceau viața și își desfășurau activitatea. A fi alături de preoți, în parohii, în viața lor cotidiană, cu toate suișurile și coborâșurile lor, rămâne cea mai frumoasă dorință și experiență a mea. Îmi plăcea să stau vreme mai lungă în parohii, să mă întâlnesc cu credincioșii de acolo. Să trăiesc și să celebrez cu ei Euharistia, aceasta a fost pentru mine, de fiecare dată, un eveniment deosebit. Îmi amintesc și acum, cu multă emoție de un tânăr băiat, care datorită unui accident, a rămas imobilizat la pat pentru toată viața și pe care l-am cunoscut în timpul vizitelor canonice. Dar mă gândesc adesea și la bătrânii și bolnavii de atunci ai comunităților noastre, pe care i-am cunoscut și vizitat și care aproape toți au trecut deja în veșnicie și mijlocesc pentru noi.
– Cu ce gânduri priviți înapoi la activitatea pastorală de o jumătate de secol, la această perioadă din viața Dvs?
– Sunt recunoscător pentru toate harurile, șansele și oportunitățile, pe care Dumnezeu mi le-a dăruit pe parcursul vieții mele, plină de peripeții; pentru chemarea sa de a-l sluji în Biserica Sa, pentru Preoție, pentru Episcopatul primit în Dieceza mea de acasă. Mă rog pentru iertarea tuturor păcatelor, omisiunilor, lipsurilor, imperfecțiunilor și greșelilor mele. Viața mea a fost destul de „umplută”, astfel că păstrez multe amintiri frumoase pentru care îi sunt recunoscător Bunului Dumnezeu. Ceea ce rămâne este judecata: fie ca Domnul Dumnezeu să îmi fie milostiv, mie păcătosul.
– Părinte Episcop, care este programul Dvs. actual de lucru? Cu ce volume ați îmbogățit istoria Diecezei noastre și la ce proiecte lucrați în prezent?
– Programul meu de lucru a fost, până nu demult, unul neschimbat: de obicei am stat la birou sau în fața calculatorului. Dimineața am celebrat o Sf. Liturghie în capelă și am participat particip la rugăciunea comună cu ceilalți confrați în preoție, care locuiesc sau lucrează aici. Aceasta s-a schimbat un pic după un atac de cord. Cu puterile care mi-au rămas trebuie să fiu cu băgare de seamă și să îmi limitez programul de lucru; din păcate trebuie să mă odihnesc mai mult decât să muncesc. În prezent lucrez la cel de-al treilea volum al lucrării mele despre Catedrala din Timișoara, Domul Sf. Gheorghe. Ultimul volum al seriei despre istoria Diecezei încă mai urmează. În orice caz, încă mai am planuri, nu mă voi plictisi nici în viitor. Restul anilor, pe care Bunul Dumnezeu va binevoi să m-i mai dea, vreau să îi folosesc cu multă grijă. Printre altele, s-ar putea întocmi lista preoților și parohiilor de la întemeierea Diecezei de Cenad până în zilele noastre. Adevărat este însă că, o dată, cu decenii în urmă, mi s-a spus că ceea ce mi-am propus eu este prea mult pentru o singură viață de om. Însă dacă timpul și sănătatea o vor permite, chiar și astea toate se pot înfăptui.
– Părinte Episcop, Vă mulțumim mult pentru interviu și pentru timpul acordat!
(interviu realizat de biroul de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara; partea I este aici)
