Gary Jansen: Din Stațiune în Stațiune. O călătorie ignațiană pe Calea sfintei Cruci
01.03.2022, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: „Din Stațiune în Stațiune. O călătorie ignațiană pe Calea sfintei Cruci”, scrisă de Gary Jansen și tradusă în limba română de Ioana Barcan. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 128 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei. Redăm fragmente din prezentarea semnată de Jessica Mesman Griffith.
Așa cum Gary Jansen meditează la Calea sfintei Cruci în momentul în care fiul lui cel mai mic se lovește pentru prima dată la genunchi, cu toții murim câte puțin de mii de ori în viață, trecem prin mii de renunțări și despărțiri, mii de suferințe, umiliri și abandonări, pe calea spre crucile noastre finale. Numai detaliile diferă, în schimb fiecare copil este născut, la fel ca Isus, pentru propria sa patimă. Calea sfintei Cruci este acel obicei spiritual care m-a învățat cum să merg înainte prin aceste dureri; este un drum pe care încă mai calc. Stațiunile sunt o rugăciune fizică – antrenament de forță, cum le numește Jansen – și ne fac mai puternici și la propriu și la figurat. Trupurile noastre ajung să le perceapă ca pe un dans: îngenunchem, ne ridicăm, iar îngenunchem. Dar ele sunt de asemenea o rugăciune intelectuală, o rugăciune a imaginației, iar din acest motiv ajungem să le cunoaștem atât de profund, poate chiar mai profund decât ne dăm seama. Calea sfintei Cruci ne poate face mai puternici, mai rezistenți, ne poate da speranță în acele momente în care ne regăsim în mijlocul suferinței – noi sau cei dragi nouă.
Stațiunile ne învață cum să suferim bine. Asta nu înseamnă că suferința noastră va arăta bine. Ar putea fi cu sânge, lacrimi, transpirație și angoasă. Sau răni ascunse care nu se vindecă. Uneori vom șchiopăta (sau vom fi târâți) până la sfârșit. Dar putem suporta, putem ierta, ne putem ruga sau ne putem abandona – putem chiar să acceptăm ajutor pe drumul nostru. Isus a făcut toate acestea înaintea noastră, arătându-ne calea. Jansen ne reamintește că acest drum ne conduce la o suferință care nu este lipsită de sens, o suferință care poate fi transformată și răscumpărată. Este Calea sfintei Cruci. În cartea Din Stațiune în Stațiune, Jansen ne conduce prin această rugăciune bogată, imaginativă. Cu fiecare meditație bazată pe Scriptură, el ne invită să intrăm într-o poveste care încă nu s-a terminat. Ne arată modul în care întâmplările de pe Calvar încă se mai derulează în viețile noastre, în fiecare zi. Începem să conștientizăm că „viață spirituală” este o expresie redundantă; după cum scrie Jansen: „Toată creația și toate experiențele noastre sunt în mod misterios pline de Duhul lui Dumnezeu. Totul este spiritual, de la persoana care a fost miraculos vindecată de o boală până la treburile banale de zi cu zi, cum ar fi spălatul vaselor”.
Atunci când ne transpunem total cu imaginația în aceste momente din viața lui Isus – momente critice care scot la iveală esența caracterului său: o nesfârșită iubire și îndurare -, imaginația noastră este modificată pe parcurs, este mutată pe frecvența lui Dumnezeu. Începem să îi recunoaștem amprenta peste tot, ecou al poveștii care se derulează în jurul nostru – chiar și în cântecele lui Bowie și Prince. Fiecare dintre noi este implicat în desfășurarea acestei povestiri, una care nu s-a terminat în fața Crucii, sau a mormântului, nici măcar la înviere. Jansen îmi amintește că am și eu un rol în această poveste, indiferent dacă îmi place asta sau nu. Alegerea care îmi rămâne de făcut este: Cum îmi voi juca rolul? Cine voi fi eu în Patima de astăzi – un ajutor, ca Simon din Cirene? Îndoliat, ca femeile care plângeau pe marginea drumului? Judecător, ca Pilat, care ar prefera mai degrabă să se spele pe mâini de tot acest haos? Sau este rândul meu să sufăr, să-mi port crucea, să mor în feluri mai mici sau mai mari, pentru ca apoi să fiu reînnoit?
Stațiunile ne conduc direct spre acel mormânt gol, cu piatra dată la o parte, lăsând să se vadă doar întunecime și umbre. Stăm cu Jansen și ne uităm la golul acesta pe care fiecare dintre noi l-a resimțit la un moment dat, și ni se reamintește să avem încredere chiar și în acest gol. Căci acolo, unde ni se pare că nu mai este nimic, se află cea mai mare speranță a noastră. Dumnezeu a fost acolo în trecut, și încă mai este, în fiecare zi. Nu, această pregătire pentru moarte nu este ceva morbid. Pe măsură ce înaintăm cu Jansen din stațiune în stațiune, suntem conduși de la durere la iubire și speranță, la putere și rezistență, la transformare. Și ajungem să fim, cu toții, înviați.
