Papa Francisc: Cele patru păcate ale comunicării

04.07.2022, Vatican (Catholica) - Despre comunicare, tehnologie și ce a însemnat să devină Papă. Acestea au fost temele celei de-a treia părți a amplului interviu oferit de Papa Francisc pentru agenția de presă argentiniană Télam. Interviul a fost realizat pe 20 iunie 2022, în Casa Santa Marta din Vatican, pentru L’Osservatore Romano, și a fost tradus integral pentru Ercis.ro de către pr. Mihai Pătrașcu. Redăm aici ultima parte a interviului.

– Lumea a devenit tot mai inegală și asta se reflectă și în mass-media care, grație unei mari concentrări antreprenoriale și a platformelor digitale și a rețelelor sociale, devin tot mai puternice în termeni de producție de discurs. În acest context, care credeți că trebuie să fie rolul mass-media?

– Eu îmi însușesc principiul „realitatea este superioară ideii”. Îmi vine în minte o carte scrisă de filozoful Simone Paganini, profesor la Universitatea din Aquisgrana, în care vorbește despre comunicare și despre tensiunile care există între autorul unei cărți, cititor și forța cărții însăși. Susține că se dezvoltă o tensiune atât în comunicare, cât și în citirea cărții. Și acest lucru este fundamental în comunicare. Pentru că, într-un fel, comunicarea trebuie să intre într-un raport de tensiune sănătoasă, care să îl facă pe celălalt să reflecteze și să îl determine să răspundă. Dacă aceasta nu există, este numai informare. Comunicarea umană – și el vorbește despre jurnaliști, comunicatori sau altceva – trebuie să intre în dinamica acestei tensiuni. Trebuie să fim conștienți că a comunica înseamnă a ne angaja. Și trebuie să fim foarte conștienți de necesitatea de a ne angaja bine. De exemplu, există obiectivitatea. Comunic ceva și spun: „s-a întâmplat asta, gândesc asta”. Aici intru în joc și mă deschid la răspunsul celuilalt. Dar dacă eu comunic ceea ce s-a întâmplat curățindu-l, fără a spune că îl curăț, sunt necinstit pentru că eu nu comunic un adevăr. Nu se poate comunica un adevăr obiectiv, pentru că dacă îl comunic, pun de la mine. Iată de ce este important a distinge între „s-a întâmplat asta și cred că este asta”. Din păcate, astăzi acel „cred” duce la o distorsionare a realității. Și acest fapt este foarte grav.

– Dumneavoastră ați vorbit în diferite ocazii despre păcatele comunicării.

– Am spus aceasta pentru prima dată într-o conferință la Buenos Aires când eram Arhiepiscop. Mi-a venit în minte să vorbesc despre cele patru păcate ale comunicării, ale jurnalismului. În primul rând, dezinformarea: a spune ceea ce îmi convine și a tăcea despre celelalte. Nu, spune tot, nu poți să dezinformezi. În al doilea rând, calomnia. Inventează lucruri și uneori distrug o persoană cu o comunicare. În al treilea rând, defăimarea, care nu este calomnie, ci este ca a atribui unei persoane o gândire pe care a avut-o într-un alt moment și care acum s-a schimbat. Este ca și cum unui adult i s-ar aduce scutecele murdare pe care le avea când era copil. Eram un copil și gândeam așa. S-a schimbat, acum este așa. Și pentru al patrulea păcat am folosit cuvântul tehnic coprofilie, adică iubirea față de excremente, iubirea față de murdărie. Adică, a încerca să murdărești cu noroi, a căuta scandalul pentru gustul scandalului. Îmi amintesc că spunea Cardinalul Antonio Quarracino: „Nu citesc ziarul acela, pentru că fac așa și curge sânge”. Este iubirea față de murdărie și față de urât. Cred că mass-media trebuie să fie atentă să nu cadă în dezinformare, în calomnie, în defăimare și în coprofilie. Valoarea lor este aceea de a exprima adevărul. Spun adevărul, dar eu sunt cel care îl exprim și pun de la mine. Dar clarific bine ceea ce este de la mine și ceea ce este obiectiv. Și transmit aceasta. Chiar dacă uneori în această transmitere se pierde un pic de onestitate, apoi de la turuiala transmiterii treci la un prim pas cu Scufița Roșie care scapă de lupul care vrea să o mănânce și termini, după comunicare, într-un ospăț la care bunica și Scufița Roșie îl mănâncă pe lup. Trebuie să fim atenți ca o comunicare să nu schimbe esența realității.

– Ce valoare atribuiți comunicării?

– Comunicarea este ceva sacru. Este probabil unul din cele mai frumoase lucruri pe care îl are o ființă umană. A comunica este divin și trebui să știm să facem aceasta cu onestitate și autenticitate. Fără a adăuga lucruri inventate de mine și fără să spun aceasta. „S-a întâmplat asta. Cred că trebuie să fie asta și o interpretez așa”, dar să fie clar că este gândirea ta. Astăzi mass-media are o mare responsabilitate didactică: a-i învăța pe oameni onestitatea, a învăța să comunice cu exemplul, a învăța să trăiască împreună. Dar dacă există mass-media care dă impresia că are în mână o grenadă pentru a distruge persoanele – cu selectarea adevărului, cu calomnia, cu defăimarea sau cu noroiul – așa ceva nu va face niciodată să crească un popor. Cer ca mass-media să aibă această obiectivitate sănătoasă, ceea ce nu înseamnă să fie apă distilată. Reafirm: „lucrurile sunt așa și eu cred așa”. Și cobori în arenă, dar să fie clar ceea ce gândești. Acest lucru este foarte nobil. Dar dacă vorbești cu programul pe care ți-l impune o mișcare politică, un partid, fără a spune că este așa, acest lucru este nedemn și nu este corect. Comunicatorul, pentru a fi un bun comunicator, trebuie să fie o persoană corectă.

– Multe mass-media, dând prioritate propriilor interese, dau spațiu unei agende de globalizare a indiferenței. Acestea sunt temele pe care mass-media decide să le facă vizibile sau să le ascundă din motive diferite.

– Da, când uneori mă gândesc la unele mass-media care, din păcate, nu-și desfășoară bine misiunea lor, când mă gândesc la aceste lucruri din cultura noastră în general, din cultura mondială, care dăunează societății însăși, îmi vine în minte o frază din filozofia noastră care pare pesimistă, dar este adevărul: „Hai că totul merge bine! Totul e la fel, și-așa acolo jos în iad ne vom întâlni” [fraze luate din tangoul Cambalache, n.r.]. Cu alte cuvinte, nu contează ce este adevărul și ce nu este. Nu contează dacă această persoană învinge sau pierde. Totul este egal. Hai că totul merge bine! Când această filozofie este difuzată de mass-media, este dezastruoasă deoarece creează o cultură a indiferenței, a conformismului și a relativismului care ne dăunează nouă tuturor.

– Tehnologiei îi este atribuită adesea o anumită viață proprie, ca responsabilă a relelor care sunt comise dincolo de utilizarea sa. Cum se poate recupera umanismul în această lume tehnologică?

– O sală de operație este un loc în care tehnologia este folosită la milimetru. Și totuși, câtă atenție este acordată într-o intervenție chirurgicală cu noile tehnologii. Pentru că este în joc o viață de care trebuie să se aibă grijă. Criteriul este acesta: ca tehnologia să țină cont mereu că lucrează cu vieți umane. Trebuie să ne gândim la sălile de operație. Aceasta este onestitatea pe care trebuie să o avem, chiar și în comunicare. Sunt în joc vieți umane. Nu putem face lucrurile ca și cum după aceea nu s-ar întâmpla nimic.

– Ați fost mereu un păstor, dar cum poate fi transmisă această Biserică de păstori, Biserica din stradă care le vorbește credincioșilor. Oare astăzi credința este diferită? Lumea are mai puțină credință? Credința se poate recupera?

– Îmi place să fac o distincție între păstorii poporului și clericii statului. Un cleric al statului este un ecleziastic din tribunalele franceze, ca Mons. L’Abbé, și uneori noi preoții suntem tentați să flirtăm cu puterea, dar nu acesta este drumul. Adevărata cale este a paște [turma]. A sta în mijlocul poporului tău, în fața poporului tău și în spatele poporului tău. A sta în mijloc pentru a-i simți bine mirosul său, pentru a-l cunoaște bine, pentru că ai fost luat de acolo. A sta în fața poporului tău pentru a marca pasul uneori. Și a sta în spatele poporului tău pentru a-i ajuta pe cei care au rămas în urmă și pentru a lăsa să meargă singur pentru a vedea unde merge, pentru că uneori oile știu intuitiv unde este pășunea. Păstorul este acesta. Un păstor care este numai în fața poporului nu e bine. Trebuie să fie implicat și să participe la viața poporului său. Dacă Dumnezeu te pune să fii păstor, este pentru a fi păstor, nu pentru a condamna. Dumnezeu a venit aici pentru a mântui, nu pentru a condamna. O spune Sfântul Paul, nu eu. Să mântuim persoanele, să nu fim prea severi.

Cuiva nu va plăcea ceea ce urmează să spun: există un capitel în bazilica din Vézelay, nu îmi amintesc dacă din anul 900 sau din anul 1100. Se știe că, în epoca medievală, cateheza se făcea cu sculpturile, cu capitelurile. Oamenii le vedeau și învățau. Și un capitel din Vézelay care cu adevărat m-a impresionat este cel al lui Iuda spânzurat, cu diavolul care îl trage în jos și, de cealaltă parte, un bun păstor care îl prinde și îl duce cu un zâmbet ironic. Astfel învață poporul că Dumnezeu este mai mare decât păcatul tău, că Dumnezeu este mai mare decât trădarea ta, ca nu trebuie să fii disperat din cauza greșelilor comise, că există mereu cineva care te va lua pe umerii săi. Este cea mai bună cateheză despre persoana lui Dumnezeu, despre milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că milostivirea lui Dumnezeu nu este un dar care vi-l oferă, este el însuși. Nu poate să fie altfel. Când îl prezentăm pe acest Dumnezeu sever, care vrea cu nesaț pedepsirea, nu este Dumnezeul nostru. Dumnezeul nostru este Dumnezeul milostivirii, al răbdării, Dumnezeul care nu încetează să ierte. Acesta este Dumnezeul nostru. Nu cel pe care noi preoții uneori îl desfigurăm.

– Dacă societatea îl ascultă pe acest Dumnezeu și pe acest popor care uneori nu este ascultat, credeți că va fi posibil să se construiască un discurs diferit, alternativ la discursul hegemonic?

– Da, desigur. Hegemonia nu este salutară niciodată. Aș vrea să vorbesc despre un lucru înainte de a încheia: în viața noastră liturgică, în evanghelie, există fuga în Egipt. Isus trebuie să fugă, împreună cu tatăl său și cu mama sa, pentru că Irod vrea să îl ucidă. Magii și toate celelalte. Apoi există fuga în Egipt, pe care adesea o gândim că au făcut-o în căruță și nu liniștiți pe un măgăruș. În urmă cu doi ani, un pictor piemontez s-a gândit la drama unui tată sirian care fugea cu fiul și a spus: „Acela este Sfântul Iosif cu pruncul”. Ceea ce acel om suferă este ceea ce Sfântul Iosif a suferit în acel moment. Este acel tablou acolo, mi l-a dăruit.

– Dincolo de orgoliul de a avea un Papă argentinian, mă gândesc mereu la modul în care vă vedeți dumneavoastră: cum îl vede Papa pe Bergoglio și cum l-ar vedea Bergoglio pe Papa Francisc?

– Bergoglio nu și-ar fi imaginat vreodată să ajungă aici. Niciodată. Am ajuns în Vatican cu o valijoară, cu hainele pe care le aveam pe mine și alte câteva lucruri. În plus, am lăsat la Buenos Aires predicile pregătite pentru Duminica Floriilor. M-am gândit: nici un Papă nu își începe slujirea sa în Duminica Floriilor, deci mă voi întoarce acasă sâmbătă. Cu alte cuvinte, nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi fi aici. Și când îl văd pe Bergoglio aici și toată istoria sa, fotografiile vorbesc de la sine. Este istoria unei vieți care a mers înainte cu multe daruri ale lui Dumnezeu, multe lipsuri din partea mea, multe poziții nu atât de universale. În viață se învață să fim universali, să fim caritabili, să fim mai puțin răi. Cred că toate persoanele sunt bune. Cu alte cuvinte, văd un om care a mers, care a luat-o pe un drum, cu urcușuri și coborâșuri, și atâția prieteni care l-au ajutat să continue să meargă. Nu am mers niciodată singur în viața mea. Au existat mereu bărbați și femei, începând de la părinții mei, frații mei – una este încă vie – care m-au însoțit. Nu reușesc să mă imaginez ca o persoană solitară, pentru că nu sunt așa. O persoană care a parcurs viața sa, care a studiat, care a lucrat, care a devenit preot, care a făcut ceea ce putea. Nu reușesc să mă gândesc la niciun alt mod.

– Și cum l-ar privi Bergoglio pe Papa?

– Nu știu cum l-ar privi. Cred că în fond ar spune: „Sărmanul, ce ți-a revenit!” Dar nu este așa de tragic a fi Papă. Se poate fi un bun păstor.

– Poate că l-ați privi așa cum îl privim toți: l-ați descoperi.

– Da, poate că da. Dar nu mi-a venit în minte să îmi pun această întrebare, să mă pun aici. Mă voi gândi.

– Simțiți că v-ați schimbat mult de când sunteți Papă?

– Unele persoane îmi spun că lucrurile care încolțeau în personalitatea mea au venit la suprafață. Că am devenit mai milostiv. În viața mea am avut perioade rigide, în care am pretins prea mult. Apoi am înțeles că nu se poate urma acel drum, că trebuie să știu să conduc. Aceasta este paternitatea pe care o are Dumnezeu. Este un cântec napolitan foarte frumos care descrie ce este un tată napolitan. Spune: „Tatăl știe ce ți se întâmplă, dar se preface că nu știe”. Acest a ști să aștepți pe alții este tocmai al unui tată. Știe ce ți se întâmplă, dar face în așa fel încât să te facă să mergi singur, te așteaptă ca și cum n-ar fi nimic. Este cam ceea ce astăzi aș critica despre acel Bergoglio care, în unele etape, nu întotdeauna, ca Episcop a fost un pic mai binevoitor. Dar în etapa de iezuit a fost foarte sever. Și viața este foarte frumoasă cu stilul lui Dumnezeu, de a ști să aștepte mereu. A ști, dar a se preface că nu știe și a lăsa să se maturizeze. Este una din înțelepciunile cele mai frumoase pe care ni le dăruiește viața.

– Văd că arătați bine. Îl vom avea pe Papa Francisc încă un pic?

– Să lăsăm să o spună El acolo sus.