Papa Francisc: Combaterea relelor acestor timpuri
04.07.2022, Vatican (Catholica) - Despre narcisism, Națiunile Unite, Curie, popularism și politică. Acestea au fost temele celei de-a doua părți a amplului interviu oferit de Papa Francisc pentru agenția de presă argentiniană Télam. Interviul a fost realizat pe 20 iunie 2022, în Casa Santa Marta din Vatican, pentru L’Osservatore Romano, și a fost tradus integral pentru Ercis.ro de către pr. Mihai Pătrașcu. Redăm aici a doua parte a interviului.
– Descrieți adesea trei rele ale timpului: narcisismul, descurajarea și pesimismul. Cum se combat?
– Cele trei lucruri pe care le-ai citat – narcisism, descurajare și pesimism – fac parte din așa-numita psihologie a oglinzii. Narcis, desigur, se privea în oglindă. Și această privire nu înseamnă a privi înainte, ci a ne întoarce asupra noastră înșine și a ne linge rana încontinuu. Când, în realitate, ceea ce te face să crești este filozofia alterității. Când în viață nu există confruntare, nu se crește. Cele trei lucruri pe care le-ai citat sunt cele ale oglinzii: o privesc pentru a mă privi pe mine însumi și a mă plânge. Îmi amintesc de o soră care se plângea tot timpul și în convent o numeau „sora Plângere”. Ei bine, există persoane care se plâng încontinuu de relele timpului. Dar există ceva ce ajută mult împotriva acestui narcisism, descurajare și pesimism: simțul umorului. Este ceea ce face mai umani. Există o rugăciune foarte frumoasă a Sfântului Thomas Morus, pe care o recit în fiecare zi de peste 40 de ani, care începe cerând: „Dă-mi, Doamne, o bună digestie, precum și ceva de digerat”. Dă-mi simțul umorului, pentru ca eu să știu să apreciez o glumă [„Dă-mi, Doamne, simțul umorului, dă-mi harul de a înțelege o glumă”, n.r.]. Simțul umorului relativizează mult și face mult bine. Merge împotriva acestui spirit de pesimism, de „plângere”. Era Narcis, nu-i așa? Să ne întoarcem la oglindă. Narcisism tipic.
– Deja în 2014 susțineați că lumea intra într-un al treilea război mondial și astăzi realitatea nu face decât să confirme previziunile făcute. Lipsa de dialog și de ascultare este un factor agravant al situației actuale?
– Expresia pe care am folosit-o atunci a fost „război mondial pe bucăți”. Ceea ce se întâmplă în Ucraina trăim de aproape și pentru aceasta ne îngrijorăm, dar să ne gândim la Rwanda în urmă cu 25 de ani, la Siria în urmă cu 10 ani, la Liban cu luptele sale interne sau la Myanmar astăzi. Ceea ce vedem se întâmplă de mult timp. Din păcate, un război este o cruzime pe zi. În război nu se dansează menuet, se ucide. Și există o întreagă structură de vânzare de arme care îl favorizează. Un expert în statistici mi-a spus, nu îmi amintesc cifrele, că dacă nu s-ar fabrica arme timp de un an, nu ar mai fi foame în lume. Cred că a venit momentul de a regândi conceptul de „război just”. Poate să existe un război just, există dreptul de apărare, dar modul în care este folosit astăzi conceptul trebuie să fie regândit. Am afirmat că folosirea și posesia de arme nucleare este imorală. A rezolva lucrurile cu un război înseamnă a spune nu capacității de dialog, de a fi constructivi, pe care oamenii o au. Această capacitate de dialog este foarte importantă. Ies din război și trec la comportamentul obișnuit.
Gândiți-vă atunci când vorbești cu vreo persoană și, înainte de termina, te întrerupe și îți răspunde. Nu știm să ne ascultăm. Nu permitem celuilalt să se exprime. Trebuie să ascultăm. Să ascultăm ceea ce spune, să primim. Declarăm război înainte, adică întrerupem dialogul. Pentru că războiul este esențialmente o lipsă de dialog. Când am mers la Redipuglia în 2014, pentru centenarul războiului din 1914, am văzut vârsta morților în cimitir și am plâns. În ziua aceea, am plâns. La 2 noiembrie, după câțiva ani, am mers la cimitirul din Anzio și când am văzut vârsta acelor tineri morți, am plâns din nou. Nu mă rușinez să spun asta. Ce cruzime! Și când a fost comemorată aniversarea debarcării în Normandia, m-am gândit la cei 30.000 de tineri rămași fără viață pe plajă. Deschideau bărcile și le ordonau: „Coborâți, coborâți”, în timp ce naziștii îi așteptau. Este justificabil acest lucru? A vizita cimitirele din Europa ajută să ne dăm seama.
– Oare organismele multilaterale eșuează în fața acestor războaie? Este posibil de obținut pacea prin intermediul lor? Este posibil să se caute soluții comune?
– După al doilea război mondial a existat multă speranță în Națiunile Unite. Nu vreau să ofensez, știu că există persoane foarte bune care lucrează, dar cu privire la acest punct nu au puterea de a se impune. E adevărat, contribuie la evitarea războaielor, și mă gândesc la Cipru, unde sunt trupe argentiniene. Dar pentru a opri un război, pentru a rezolva o situație de conflict ca aceea pe care o trăim astăzi în Europa, sau ca acelea trăite în alte părți ale lumii, nu au nici o putere. Fără ofensă. Dar constituția de care dispun nu le dă putere.
– S-au schimbat puterile în lume și importanța unor instituții?
– Este o întrebare pe care nu vreau să o generalizez prea mult. Vreau să spun așa: există unele instituții demne care sunt în criză sau, și mai rău, care sunt în conflict. Cele aflate în criză mă fac să sper într-un posibil progres. Dar cele aflate în conflict sunt angajate să rezolve probleme interne. În acest moment, este nevoie de curaj și creativitate. Fără aceste două elemente, nu vom avea instituții internaționale care să ne poată ajuta să depășim aceste conflicte foarte grave, aceste situații mortale.
– În 2023 se vor împlini 10 ani de la alegerea dumneavoastră, o aniversare ideală pentru a trasa un bilanț: ați reușit să realizați toate obiectivele dumneavoastră? Ce proiecte mai sunt în suspensie?
– Lucrurile pe care le-am făcut nu le-am inventat și nici nu le-am visat după o noapte de indigestie. Am adunat tot ceea ce au spus cardinalii în reuniunile pre-conclav pe care următorul papă trebuia să le facă. Apoi am spus lucrurile care trebuiau schimbate, punctele care trebuiau să fie atinse. Ceea ce am pus în mișcare a fost ceea ce mi s-a cerut. Nu cred că există nimic original din partea mea, ci am demarat ceea ce am decis toți împreună. De exemplu, reforma Curiei s-a încheiat cu noua constituție apostolică Praedicate Evangelium, cu care, după opt ani și jumătate de muncă și consultări, am reușit să punem în practică tot ceea ce au cerut cardinalii, schimbări care deja se aplicau. Astăzi există o experiență de tip misionar. Praedicate Evangelium, adică „Fiți misionari”. Predicați cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, esențialul este de a ieși. Curios: în acele întâlniri era un Cardinal care amintea că, în textul din Apocalips, Isus spune: „Stau la ușă și bat. Dacă deschide cineva, Eu voi intra”. Apoi a spus: „Isus continuă să bată, dar ca să îl lăsăm să iasă, pentru că l-am închis”. Aceasta este ceea a fost cerut în acele reuniuni de Cardinali. Și când am fost ales, am pus asta în mișcare. După câteva luni, s-au ținut consultările până la redactarea noii constituții. Și, între timp, se aduceau schimbări. Adică nu sunt ideile mele. Să fie clar! Sunt ideile întregului Colegiul al Cardinalilor care a cerut asta.
– Dar există o amprentă a dumneavoastră, există o amprentă a Bisericii latino-americane…
– Da.
– În ce mod această perspectivă a făcut posibile schimbările la care asistăm astăzi?
– Biserica latino-americană are o lungă istorie de apropiere față de popor. Dacă luăm Conferințele Episcopale – prima la Medellín, apoi la Puebla, Santo Domingo și Aparecida -, a fost mereu în dialog cu poporul lui Dumnezeu. Și aceasta a ajutat mult. Este o Biserică populară, în adevăratul sens al cuvântului. Este o Biserică a poporului lui Dumnezeu, care a fost denaturată atunci când poporul nu s-a putut exprima și a ajuns să fie o Biserică de caporali, cu agenții pastorali la comandă. Poporul s-a exprimat tot mai mult în domeniul religios și a ajuns să fie protagonist al propriei istorii. Există un filozof argentinian, Rodolfo Kush, care este cel care a perceput mai bine ce este un popor. Pentru că știu că mă veți asculta, vă sfătuiesc să citiți Kush. Este una dintre marile minți argentiniene, cu cărți despre filozofia poporului. În parte, aceasta este ceea ce a trăit Biserica latino-americană, deși a avut tentative de ideologizare, ca instrumentul de analiză marxistă a realității pentru teologia eliberării. A fost o instrumentalizare ideologică, un parcurs de eliberare – să o spunem așa – a Bisericii populare latino-americane. Dar una sunt popoarele, alta sunt populismele.
– Care este diferența dintre cele două?
– În Europa trebuie să explic mereu aceasta. Aici au o experiență foarte tristă a populismului. Recent a apărut o carte, Sindromul 1933, care arată cum s-a generat populismul lui Hitler. De aceea îmi place să spun: să nu confundăm populismul cu popularismul. Popularismul este atunci când poporul duce înainte propriile lucruri, exprimă gândirea în dialog și este suveran. Populismul este o ideologie care unește poporul, care încearcă să îl grupeze într-o unică direcție. Și aici, când le vorbește de fascism și de nazism, înțeleg ce este populismul. Biserica latino-americană prezintă în unele cazuri aspecte de supunere ideologică. Au existat și continuă să existe, pentru că aceasta este o limită umană. Dar este o Biserică ce a știut și știe să exprime tot mai bine evlavia sa populară, de exemplu religiozitatea sa și organizarea sa populară. Când descoperi că pentru sărbătoarea patronală a Miracolului de la Salta i Misachicos coboară de la 3.000 de metri, există acolo o entitate religioasă care nu este superstiție, pentru că se simt identificați cu ea. Biserica latino-americană a crescut mult în acest sens. Și este și o Biserică ce a știut să cultive periferiile, pentru că adevărata realitate se vede de acolo.
– De ce adevărata transformare vine din periferie?
– M-a impresionat o conferință a lui Amelia Podetti, o filozoafă acum decedată, în care spunea: „Europa a văzut Universul atunci când Magelan a ajuns în sud”. Cu alte cuvinte, din periferia mai amplă, s-a înțeles pe ea însăși. Periferia ne face să înțelegem centrul. Putem fi de acord sau nu, dar dacă vrei să știi ce simte un popor, mergi în periferie. Periferiile existențiale, nu numai cele sociale. Mergi la bătrânii pensionari, la copii, mergi în cartiere, în fabrici, în universități, unde se joacă viața de zi cu zi. Și acolo se arată poporul. Locurile în care poporul se poate exprima liber. Pentru mine, acest lucru este fundamental. O politică pornind de la popor care nu este populism. A respecta valorile poporului, a respecta ritmul și bogăția unui popor.
– În ultimii ani, America Latină a început să arate alternative față de neoliberalism prin construirea de proiecte populare și inclusive. Cum vedeți America Latină ca regiune?
– America Latină este încă pe acest drum lent, de luptă, a visului lui José de San Martín și Bolívar, pentru unitatea regiunii. A fost mereu victimă și va fi victimă mereu până când nu se va elibera total de imperialismele exploatatoare. Toate țările au această problemă. Nu vreau să le menționez, pentru că sunt așa de evidente încât toți le văd. Visul lui de San Martín și Bolívar este o profeție, acea întâlnire a întregului popor latino-american, dincolo de ideologii, cu suveranitatea. Asupra acestui lucru trebuie să lucrăm pentru a ajunge la unitatea latino-americană. Acolo unde fiecare popor să simtă că are propria identitate și, în același timp, să aibă nevoie de identitatea celuilalt. Nu este ușor.
– Dumneavoastră indicați un parcurs bazat pe câteva principii politice.
– Există patru principii politice care mă ajută, nu numai pentru aceasta, ci și pentru a rezolva lucrurile în Biserică. Patru principii care sunt filozofice, politice sau sociale dacă vrem. Le citez: „Realitatea este superioară ideii”, adică, atunci când te bazezi pe idealisme, ai pierdut; este realitatea, a atinge realitatea. „Totul este superior părții”, adică a căuta mereu unitatea întregului. „Unitatea este superioară conflictului”, cu alte cuvinte, când privilegiezi conflictele, dăunezi unității. „Timpul este superior spațiului”, gândește-te că imperialismele caută mereu să ocupe spații, iar măreția popoarelor este aceea de a demara procese. Aceste patru principii m-au ajutat mereu să înțeleg o țară, o cultură și Biserica. Sunt principii umane, de integrare. Și există alte principii, mai ideologice, de dezintegrare. Dar a reflecta asupra acestor patru principii ajută mult.
– Sunteți probabil cea mai importantă voce din lume în termeni de leadership social și politic. Uneori simțiți că, de la vocea dumneavoastră disonantă, aveți posibilitatea de a schimba multe lucruri?
– Că este disonantă, uneori am simțit asta. Cred că vocea mea poate să schimbe…, dar nu cred că atât mult, pentru că acest lucru îți poate face rău. Spun ceea ce simt în fața lui Dumnezeu, în fața celorlalți, cu onestitate și cu dorința de a fi de folos. Nu mă preocupă mult faptul că va schimba sau nu va schimba lucrurile. Mă preocupă mai mult să spun lucrurile și să le ajut să schimbe ele singure. Cred că în lume, și mai ales în America Latină, există o mare forță pentru a schimba lucrurile cu aceste patru principii pe care tocmai le-am citat. Și este adevărat că dacă vorbesc eu, toți spun „Papa a vorbit și a spus asta”. Dar este adevărat și că ei scot o frază din context și te fac să spui ceea ce nu intenționai să spui. Cu alte cuvinte, trebuie să fim foarte atenți. De exemplu, cu războiul, a fost o întreagă controversă din cauza unei declarații făcută de mine într-o revistă a iezuiților: am spus că „aici nu există nici buni, nici răi” și am explicat de ce. Dar au luat această declarație singură și au spus: „Papa nu îl condamnă pe Putin!” Realitatea este că starea de război este ceva mult mai universal, mai serios, și nu există buni și răi. Toți suntem implicați și asta e ceea ce trebuie să învățăm.
