Rémi Brague: Lecuind adevăruri luate razna. Înțelepciune medievală pentru vremuri moderne
07.07.2022, Oradea (Catholica) - La Editura Ratio et Revelatio a apărut recent lucrarea „Lecuind adevăruri luate razna. Înțelepciune medievală pentru vremuri moderne”, semnată de catolicul Rémi Brague (n. 1947), istoric francez al filozofiei, profesor de filozofie medievală arabă și iudaică la Universitatea Sorbona, Paris și la Universitatea Ludwig Maximilian din München. Volumul de 168 de pagini, format 145×205, poate fi comandat la prețul de 30 de lei de pe site-ul RatioEtRevelatio.com. Redăm în continuare prezentarea făcută de Dan Siserman, care, alături de Dan Radu, a tradus volumul.
În prima sa carte scrisă în limba engleză, Rémi Brague susține că există o problemă fundamentală a modernității: nu mai considerăm lumea creată și umanitatea ca fiind valoroase în mod intrinsec. În Lecuind adevăruri luate razna, în engleză Curing mad truths, bazată pe o serie de conferințe susținute cu diverse ocazii în fața unui public anglofon, Brague meditează asupra ideii că omenirea se confruntă cu situația de a trebui să se întoarcă la o atitudine de tip medieval față de lume: nu însă la Evul Mediu al presupusei înapoieri sociale și barbarii, ci mai degrabă la acel Ev Mediu care a înțeles natura, oamenii și tot ceea ce ne înconjoară ca fiind creația unui Dumnezeu rațional și binevoitor, adică la acea viziune despre lume care înțelege existența ca o sarcină de a fi în slujba Binelui, Frumosului și Adevărului. În contrast, viziunea modernă despre lume se prezintă pe sine drept un proiect de supunere a tot ce există prin controlul total al unei ființe umane care se pretinde autosuficientă, dar care nu reușește să își legitimeze cuceririle tehnologice și progresele sociale în termenii Binelui, Frumosului și Adevărului.
Întrucât se vede pe sine doar ca un proiect sau un experiment inițiat de o umanitate ivită printr-un concurs de forțe oarbe și eliberată de orice sarcină și misiune transcendentă, lumea vremurilor moderne, deși este în stare de cele mai grozave realizări de care a fost vreodată omenirea capabilă, nu poate (și poate nici nu vrea) să răspundă la insidioasa întrebare asupra propriei legitimități: la ce bun toate aceste reușite tehnice, științifice și sociale? De ce mi-aș mai împărtăși cu alții bunăstarea mea efemeră? De ce, la urma urmei, ar fi mai bună existența ființelor umane decât inexistența sau dispariția lor? Dacă tot ne simțim în lume precum niște aruncați într-o horă jucată în jurul sicriului, de ce am mai vrea să contaminăm și pe alții cu virusul ființei? De ce aș mai continua să fiu un cobai în laboratorul de experimente al unei omeniri care a luat-o razna? De ce e bine ca specia umană să-și continue aventura și să fie dusă mai departe? – acestea sunt întrebările cu care Rémi Brague ne zgândărește la fiecare pagină a acestei cărți nebunia rațiunii autosuficiente și confortul sinucigaș al vieții neinterogate.
Întrebarea „de ce e bine ca omul să existe?” devine cu atât mai presantă cu cât rațiunea care nu își poate găsi legitimitatea altundeva decât în sine însuși pare că o ia razna. Rațiunea eliberată de ispita irațională a transcendenței, rațiunea despre care omul recent credea că acum progresează nestăvilit spre mereu alte culmi ale succesului, pătrunzând toate sferele vieții, se travestește în barbaria transformării faustice a omului într-un experiment aflat la cheremul oricărui nebun. Cine este nebun? Brague, pe urmele lui Chesterton, afirmă că nebun este „cel care a pierdut totul, cu excepția rațiunii”: adică cel care și-a pierdut originea, natura, trecutul și viitorul, cerul și pământul, adică sensul. Pe scurt, nebun este cel al cărui orizont nu se întinde decât atât cât îi poate rațiunea născoci niște adevăruri prin care să își autosatisfacă capriciile și nevoile mercantile. Punând sub semnul întrebării aceste surogate de adevăruri pe care se clădește bâlciul deșertăciunilor noastre cotidiene, Brague ne arată că ele conțin încă puțin din urma acelor răspunsuri care provin din timpurile în care umanitatea, asemenea lui Iacob, avea curajul de a-și asuma ca sarcină confruntarea și conversația cu acel principiu care ne subîntinde pe toți și pe toate și care este unica instanță care într-adevăr poate să ne legitimeze rațiunea cu sens: „dacă mă simt pe mine însumi și pe semenii mei ca fiind creaturile unui Dumnezeu bun și milostiv, care ne cheamă să participăm la propria Sa viață plină de iubire, atunci am excelente motive pentru a asigura continuitatea vieții” – afirmă Brague.
Rémi Brague nu e nicidecum un reacționar, ci un conservator al bunului simț. În fața acestei situații curente în care barbaria pune în pericol nu doar existența civilizației, ci chiar a omenirii per ansamblu, filosoful francez nu ne propune calea revoluției unui nou cer și a unui nou pământ, pe care doar Rațiunea divină are puterea să o înfăptuiască, ci a redescoperirii virtuților care decurg din ascultarea poruncii de a fi, de a exista și a fi ceea ce suntem. Înseamnă a redescoperi și a practica „cultura vieții” sau „cultura Ființei”, după cum zicea Papa Benedict al XVI-lea. Așadar, afirmând bunătatea a ceea ce este și mărturisindu-ne credința în Ființă, nu înseamnă nicidecum a întoarce spatele tuturor realizărilor cu adevărat importante ale lumii moderne, ci a le trăi într-un alt orizont: acela al unei vieți trăite sacramental, în care Dumnezeu este adorat și slăvit prin iubirea și grija față de toate făpturile, față de aproapele, departele, strămoși și urmași, față de fratele soare, sora lună și maica noastră țărână… În orizontul acestor problematizări se află căutările cu care Rémi Brague încearcă să ne lecuiască adevărurile care par că au luat-o razna.
