Cardinalul Pizzaballa: A ieși din război pentru a face să se nască viața

11.11.2023, Vatican (Catholica) - „Ceva s-a rupt. Sper că nu iremediabil. Dar va fi nevoie de mult timp și efort pentru a reconstrui.” Ceva, însă, era deja fisurat de ceva vreme: „Cu siguranță, schela era șubredă și la ea se lucra cu multă dificultate. Uneori, se prăbușea câte o scândură. Acum s-a prăbușit întreaga schelă. Va trebui să o luăm de la capăt.” Cardinalul Pierbattista Pizzaballa, Patriarhul latin al Ierusalimului, relatează jurnalistului de la „L’Osservatore Romano” acest timp de război care a început acum o lună.

– În acea dimineață mă aflam în casa mamei mele, la Bergamo. Trecuse abia o săptămână de la Consistoriul în care Papa Francisc mă voise Cardinal. Săptămâna trecuse în sărbători și festivități în Italia, nimic nu putea să prevadă ce lucruri oribile aveau să se întâmple câteva zile mai târziu. În acea sâmbătă aveam programată o întâlnire cu primăria, dimineața și o slujbă în Catedrală, după-amiaza. În timp ce eram acasă, am primit un telefon de aici, din Ierusalim, de la unul dintre colaboratorii mei de la Patriarhie, care m-a întrebat: „Ce părere aveți? Ar trebui să dăm un comunicat?” Șocat, am răspuns: „Un comunicat despre ce?” „Eminența Voastră nu știți nimic?” La început am crezut că este unul dintre obișnuitele atacuri cu rachete cu care ne-a obișnuit de ani de zile frontiera cu Gaza. Apoi, având în vedere angajamentele publice la care participam, nu mi se părea potrivit să mă uit încontinuu la telefon pentru a afla noutăți. Așa că abia seara am început să realizez gravitatea situației. Văzând grozăvia acelor imagini, nu am ezitat să caut imediat un mod de a mă întoarce aici, la Ierusalim. Nu erau curse, așa că a trebuit să aștept două zile pentru a zbura la Amman și apoi să ajung la Ierusalim cu mașina, destul de dificil. Spun „dificil” pentru că granița dintre Iordania și Israel era închisă și a trebuit să solicit un „permis special”.

– Și în sfârșit, v-ați întors la Ierusalim.

– Da, abia când am ajuns aici am început să conștientizez ceea ce se întâmpla; masacrele oribile ale civililor, războiul declarat ca răspuns, sirenele care dădeau alarma, exploziile din depărtare. Nu a fost ușor să înțeleg și să ascult, pentru că fiecare vorbea doar despre propriile experiențe, despre propriile drame.

– Ultima dată când am vorbit aici, la Ierusalim, la sfârșitul lunii septembrie, înainte ca Dvs, Eminență, să plecați la Roma, ne-ați împărtășit îngrijorarea cu privire la escaladarea violențelor și a crimelor din Cisiordania și de aici, din Ierusalim, dar nimic nu v-a făcut să vă imaginați un asemenea deznodământ. Și pentru Dvs evenimentele din 7 octombrie au fost complet imprevizibile?

– Da, „L’Osservatore Romano” a relatat de mai multe ori în ultimele luni despre îngrijorarea mea față de o situație care degenera pe zi ce trecea. Nu am exclus că acest conflict putea să devină și mai complex și mai sângeros, dar cu siguranță, nu mi-am imaginat așa ceva.

– Oare nici preotul paroh din Gaza nu a sesizat vreun semnal?

– Nu. Venise și el la Roma. Dacă ar fi avut chiar și cea mai mică bănuială, mi-ar fi spus despre aceasta.

– Așadar, odată ajuns la Ierusalim, primele zile au fost grele.

– Da, pentru că, pe lângă faptul că trebuia să ascult și să încerc să înțeleg, erau foarte multe lucruri practice de făcut, să mă asigur că toate comunitățile noastre sunt în siguranță și, bineînțeles, creștinii din Gaza, cum îi putem ajuta. Mai era apoi și grija pentru comunitatea israeliană care spunea: „Dar despre noi nu vorbește nimeni, și noi suntem teribil de răniți”. Pe scurt, o mare confuzie în care era foarte greu să îi împaci pe toți. Toată lumea îmi cerea să îi ascult și să le vorbesc. Cu mare greutate căutam să îi fac să înțeleagă că a fi de partea păcii nu înseamnă a fi neutru; așa cum spune Papa Francisc: nu echidistant, ci echiapropiat. Dar, în aceste momente de durere și de furie, nu toată lumea înțelege acest lucru.

– Am văzut controversele care au urmat unor declarații ale autorităților bisericești.

– Tocmai, am fost criticați atât de o parte, cât și de cealaltă. Emoțiile care s-au dezlănțuit au fost foarte puternice, iar la început și nouă ne-a fost greu să înțelegem amploarea evenimentelor. Dar nu ne-am ferit să reluăm legătura cu nimeni; și nu o vom face niciodată.

– Apoi, după zece zile, masacrul de la spitalul din Gaza.

– A fost un moment cu adevărat șocant. Mai ales pentru că, după oribilele masacre comise de Hamas la 7 octombrie, am crezut că deja văzusem ce era mai rău. Sunt aici de 34 de ani, am trăit multe lucruri în această țară, și nu printre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla unui om, dar simt că pot să vă spun că ceea ce am trăit și trăiesc și astăzi, după 7 octombrie, mă șochează. De-a lungul acestor ani am construit multe relații, în interiorul și în afara lumii „noastre”, nu mă refer la relații politice, ci la relații umane, cu palestinienii și cu israelienii; relații care, la un moment dat, s-au dovedit a fi imposibile. Ceva s-a rupt. Între ei, în primul rând. Iar tu, care ți-ai dedicat întreaga viață pentru a fi legătura, mediatorul, nu mai poți așeza piesele împreună. Și te simți inutil, pentru că ești nepotrivit pentru celălalt. Când logica eșuează, emoțiile preiau controlul. Și există o ispită a celui rău care te încearcă: aceea de a te simți neputincios în fața răului. Te întrebi: cum poți trăi ca și creștin în mijlocul unei astfel de crize? Apoi, credincioșii tăi care te caută, care așteaptă un cuvânt de la tine, care vor să te vadă, te readuc la realitate. Ei te caută, iar tu trebuie să fii acolo, pentru că un creștin își trăiește viața în lupta împotriva celui rău.

– Toate acestea reies din scrisoarea pe care ați scrisă o întregii Dieceze, o scrisoare care i-a mișcat și pe mulți din afara Țării Sfinte.

– Am scris acea scrisoare într-o duminică, după-amiază. Am simțit nevoia să scriu nu numai fraților mei în credință, ci și mie însumi. Să îmi reordonez gândurile. Să reînțeleg rolul meu și al creștinilor din această țară. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit, însă am simțit că mulți așteptau cuvintele mele ca pe o valoare existențială. Vedeți, aici, a fi creștin, nu e ca în Europa. Aici este un semn de apartenență, un mod de viață care te însoțește toată viața, în fiecare clipă a vieții tale. Nu îl uiți niciodată, iar dacă ar fi să îl uiți, ți-l amintesc alții. Voiam să spun lucrurilor pe nume, clar, nu ca în interviuri, unde nu te poți exprima pe deplin, mesajul este uneori denaturat și se încearcă să te facă să fii de o parte sau de alta. Trebuia să spun un cuvânt adevărat, de rugăciune, de meditație.

– Cred că este foarte greu să trebuiască să adresezi un al treilea cuvânt în timp ce ești preponderent păstorul unei părți sau al alteia.

– Nu, deloc. Creștinii sunt o realitate mult mai compactă în această țară. Dintre cele trei religii abrahamice, suntem singurii care nu ne identificăm cu un singur grup etnic. Permiteți-mi să vă dau un exemplu: chiar acum, de exemplu, există soldați catolici care luptă în Gaza sub steagul Israelului. Și ei fac parte din turma mea. Apoi, sunt comunitățile de vorbitori de limbă ebraică, străinii, muncitorii imigranți. Acesta este un alt motiv pentru care am spus mai devreme că este nevoie de o doză suplimentară de curaj pentru a menține unitatea în ciuda diferențelor noastre. Chiar și între preoți există situații diferite, cei care trăiesc situația pe propria piele au cu siguranță sensibilități diferite. Am vrut să îi întâlnesc și să îi ascult. Chiar când sunt în poziții diferite este important să lași oamenii să vorbească și să știi să asculți. Dar în scrisoarea mea și în toate comunicările mele, am vrut să spun doar că trebuie să începem cu evanghelia și să terminăm cu evanghelia. Poate că vorbele mele nu au fost întotdeauna înțelese și bine primite în această gamă de poziții diferite, dar trebuia să vorbesc în adevăr, reafirmând că numai Evanghelia este busola noastră. Nu trebuie să uităm niciodată că suntem în primul rând creștini și trebuie să ne întrebăm cum să trăim ca și creștini în această situație. Să fie clar, această întrebare mi-o pun în primul rând mie însumi. După un prim moment de dezorientare, situația este acum mai clară, din păcate mai clară. Multe întrebări rămân totuși deschise, cu privire la urmările, la modul în care se poate reconstrui o țesătură de relații inter-umane.

– Exact, ce va urma. Cum ieșim din acest război?

– Războiul se va sfârși mai devreme sau mai târziu, dar consecințele acestui război vor fi teribile. Vedeți, există două aspecte care mă îngrijorează în mod deosebit. Primul este că nici una dintre părți nu pare să aibă o viziune strategică, alta decât anihilarea celuilalt. Chiar și pământul pare să fi trecut pe locul doi în fața dorinței de distrugere reciprocă. Nu există o strategie de ieșire. Al doilea este dificultatea de a se distanța chiar și emoțional de trecutul greu al ambelor popoare, Shoah și Nakba, pe care l-a evocat 7 octombrie.

– Impactul emoțional este enorm, mai ales pentru populația israeliană.

– Gândiți-vă că Israelul vine după ani de prosperitate economică, după un stil de viață occidental, care eliminase conflictul. Și mai ales țineți cont că Israelul este o țară mică, pentru care 1.400 de morți este foarte mult. Dacă o comparăm în procente cu populația națiunilor europene, este ca și cum la Roma, Londra sau Paris ar fi fost uciși 15.000 de oameni într-o dimineață. Foarte puține voci din cele două tabere sunt capabile să raționeze fără acest impact emoțional.

– Apoi, la un moment dat, v-ați oferit să fiți luat ostatic.

– Ca să spun adevărul, un jurnalist la o conferință de presă m-a întrebat dacă aș fi dispus – dacă ar fi posibil – să mă ofer în schimbul ostaticilor. Iar eu am răspuns: cu siguranță că da, un creștin – și un Episcop cu atât mai mult – este întotdeauna chemat să își ofere viața pentru ceilalți. Nu e nimic extraordinar: este urmarea lui Isus, care a făcut-o pentru noi toți. Știrea aceasta a făcut neașteptat înconjurul lumii; în acest climat polarizat, unora le-a plăcut, altora nu. Inutil să mai spun că aș fi spus același lucru și despre palestinieni. Dar, repet, nu este nimic extraordinar în aceasta.

– Cu siguranță, pentru cei care văd semnele, faptul că într-o sâmbătă dimineața primești în Piața San Pietro bereta roșie, simbolul unei vieți oferite până la vărsarea de sânge, iar în sâmbăta următoare izbucnește un război în țara ta, este ceva extraordinar.

– Nu știu dacă este ceva extraordinar. Bineînțeles că m-am gândit și eu la aceasta. Există un semn, dar nu știu cum să îl interpretez. Nu știu ce vrea să spună Domnul. Știu doar că acum este nevoie de un cuvânt clar, puternic, care să dea o direcție. Prin cardinalat declari că îți oferi viața până la martiriu. Acest martiriu este experimentat acum de poporul meu. În ceea ce mă privește personal, simt mai mult ca niciodată angajamentul de a-mi da viața. La urma urmei, dacă nu-ți dai viața, nu există viață. Aceasta este legea creștinului. În primele ore de după 7 octombrie m-am simțit derutat, acum, mai ales prin rugăciune, încerc să discern voința Domnului. Ceea ce este foarte clar pentru mine este dragostea pentru poporul meu. Pentru tot poporul meu. Cu toate contradicțiile lor.

Există un pasaj care m-a impresionat întotdeauna dintr-o scrisoare pe care Sfântul Francisc i-a scrisă o ministrului general care se plângea de dificultatea de a-i „gestiona” pe frați, iar Sfântul i-a răspuns aspru: „Întoarce-te la frații tăi și iubește-i, și nu încerca să îi faci doar frați mai buni, ci și creștini mai buni”. Deocamdată am înțeles că, în jurul meu, prima nevoie este tocmai aceea de a putea citi evenimentele din aceste zile în lumina evangheliei. Un cuvânt din evanghelie care să te ajute să trăiești această situație. Și cu atât mai mult situația care va urma. Chiar dacă astăzi nu știm cum va fi. Știm doar că nu va mai fi la fel ca înainte. Să știm să ascultăm diferitele poziții din jurul nostru, să le înțelegem, fără să le judecăm, să înțelegem ce este înăuntru, de unde provin. Să știm să îi ascultăm pe toți, să putem vorbi cu toți.

– Se poate vorbi și cu teroriștii?

– Vorbim cu toți. Dacă s-ar putea, chiar și cu ei. Pe de altă parte, dacă nu s-ar vorbi cu păcătoșii, întreaga istorie a lui Isus nu ar avea sens. Să fii clar cu toți, dar să vorbești cu toți.

– Poți să îi iubești pe toți aici, acum?

– Trebuie să îi iubești pe toți. Aceasta este marea provocare pe care o avem ca și creștini aici. Să fim capabili să îl iubim pe evreu și pe musulman, pe israelian și pe palestinian. Chiar și atunci când ei nu recunosc iubirea noastră.

– Trebuie reconstruită și unitatea creștinilor din Țara Sfântă?

– Creștinii din Țara Sfântă nu sunt divizați. Confuzi da, obosiți, dar nu divizați. Confuzi, pentru că acel impact emoțional de care am vorbit mai devreme i-a afectat și pe ei. De exemplu, comunitatea de limbă ebraică s-a ofensat la prima scrisoare a Patriarhilor, iar comunitatea arabă, în alte privințe, poate spune același lucru. Pentru mine, lucrul important este că au văzut că Episcopul lor este prezent. Episcopul poate fi uneori plăcut și alteori nu, dar e prezent. După aceea va trebui să vorbim clar unii cu alții, să ne înțelegem. Nu va fi ușor, dar o vom face. La fel cum va trebui să o facă și societățile care locuiesc pe aceste meleaguri. Și atunci această mică comunitate creștină va trebui să fie capabilă să spună ceva tuturor. Dar acum este încă devreme, pentru că există încă atât de multă durere, iar când există durere spațiul de analiză și reflecție se îngustează. Durerea absoarbe multă energie, așa că va dura ceva timp. Un lucru de care mi-am dat seama în aceste zile (probabil că mai am de lucru în această privință) este că există o mare nevoie de apropiere, de afecțiune. Mi s-a cerut în mod direct: „Spune-ne că ne iubești!” Acest lucru este important, nu trebuie subestimat.

– Aceasta este valabil și pentru Cardinal, cred.

– Desigur, dar Cardinalul este mai norocos, pentru că a simțit foarte mult afecțiunea Dvs, rugăciunile Dvs. Pe de altă parte, atunci când ai o responsabilitate, e necesară și o doză de singurătate, chiar profitabilă. Și trebuie să o și păzești. Nu mai trebuie să vă spun că încurajarea cea mai mare a venit din partea Papei Francisc, care m-a sunat chiar acum câteva zile. Aș vrea să mai adaug un lucru în legătură cu orientarea comunității noastre creștine. Sigur că mă doare polarizarea ei, dar, la urma urmei, creștinii sunt ființe umane, sunt la fel ca toți ceilalți, și, la fel ca toată lumea, se hrănesc și ei cu emoții. Dacă un astfel de lucru s-ar fi întâmplat în Italia, Spania sau Franța, creștinii ar fi reacționat diferit? Apoi, această tragedie oferă, dacă se poate spune așa, și ocazia de a reflecta la propria identitate. Chiar azi dimineață am primit un telefon pentru a-mi spune despre cursurile de orientare spirituală pe care le-am promovat în cadrul seminarului nostru din Beit Jala; sunt foarte mulți cei care se înscriu: este o mare nevoie de un cuvânt cu sens.

– Cuvinte cu sens pe care turma le așteaptă mai ales de la păstorul ei.

– Uite, niciodată până acum nu mi-am dat seama că rolul meu implică, mai mult decât responsabilitate, un grad ridicat de paternitate. Tatăl este cel care ascultă, dirijează, sfătuiește, corectează, păzește, protejează. Tatăl este cel care generează la viață. Și aici, acum, este o mare nevoie de a genera o nouă viață. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Cristian Vacaru pentru Ercis.ro)

Sursa: Ercis.ro