Cardinalul Marcello Semeraro l-a beatificat în Liban pe Patriarhul Ștefan Douayhy
04.08.2024, Bkerke (Catholica) - Un exemplu de „caritate pastorală”, „iubire față de Biserică” și „simț al fraternității catolice”. Așa l-a definit Cardinalul Marcello Sermeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinților, pe Ștefan Douayhy, Patriarh de Antiohia al maroniților, în timpul Liturghiei de beatificare prezidată în Liban vineri, 2 august 2024, reprezentându-l pe Papa Francisc. La ceremonie, care s-a ținut în sediul Patriarhiei la Bkerke, au participat 13.000 de credincioși. L’Osservatore Romano a publicat omilia rostită de Cardinal în franceză, tradusă de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
Adesea, recitând psalmii, se întâmplă să repetăm versetul cântat înainte de proclamarea evangheliei: „Cel drept va înflori ca un palmier, va crește ca un cedru din Liban” (Ps 92,13). Palmierul are o caracteristică: trunchiul său este lung și despuiat, dar se ridică spre cer și, sus, oferă roadele sale gustoase nomazilor care străbat deșertul. Așa trebuie să fie omul drept: un izvor de pace și de viață pentru frații săi când străbat deșerturile, adică în dificultățile vieții. Apoi este o a doua comparație, care vorbește despre „cedrul din Liban”, și cel puțin pentru mine, iubiți frați și surori, pentru mine, care vin de la Roma, această imagine are un efect cu totul special. Cedrul strălucește prin maiestuozitatea sa, prin splendoarea înfloritoare a frunzelor sale și calitatea lemnului său. În recitirea creștină îl reprezintă pe credinciosul plantat în mod trainic în casa lui Dumnezeu, care este Biserica, se dăruiește înfloritor pentru a oferi alinare fraților săi.
Când Papa Benedict al XVI-lea a venit în Liban, a amintit că templul construit de Solomon în interiorul său era capitonat cu lemn de cedru din Liban. Libanul era prezent în sanctuarul lui Dumnezeu, a spus el. Și-a amintit, pentru că era prezent, de patriarhul Béchara Boutros Ra’i, pe care l-a îmbrățișat cu afect fratern. Papa a adăugat câteva cuvinte pe care astăzi le reascultăm cu atâta speranță: „Fie ca Libanul de astăzi, locuitorii săi, să poată continua să fie prezenți în Sanctuarul lui Dumnezeu! Fie ca Libanul să poată continua să fie un spațiu în care bărbații și femeile să trăiască în armonie și în pace unii cu alții pentru a oferi lumii nu numai mărturia existenței lui Dumnezeu, […], ci la fel pe cea a comuniunii între oameni […], oricare ar fi sensibilitatea lor politică, comunitară și religioasă!” (Ceremonia de rămas-bun, 16 septembrie 2012).
Tot cu această speranță privim astăzi la figura noului fericit, Ștefan Douayhy. A fost Patriarh al Bisericii maronite timp de peste 30 de ani, într-o perioadă foarte dificilă din cauza persecuțiilor externe și a disensiunilor interne. Se poate spune că în toți acei ani nu a trăit o singură zi de pace și de seninătate. Chiar i s-a întâmplat de mai multe ori să trebuiască să părăsească sediul patriarhal pentru a se refugia în locuri mai sigure, dar în condiții dificile. Trăia totul ca o vocație de a împărtăși suferințele lui Cristos (cf. Col 1,24). Prin urmare, în inima sa nu exista resentiment, ci spunea celor care l-au maltratat și persecutat: „Îți iert ceea ce mi-ai făcut și sunt gata să mai sufăr din iubire față de Domnul, care a suferit și a murit pentru mine”.
El imită astfel figura bunului păstor din Evanghelie, care îl ia pe Isus ca model și referință. Tocmai am ascultat cuvintele sale: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (In 10,11). Această figură, dacă privim bine, nu este aceea a unui păstor, ci a unui „păstor bun”. Probabil ar trebui să reflectăm o clipă asupra acestei afirmații. Ce anume vrea să spună Domnul? Acea adăugire era necesară? Cred că da, pentru că profetul Ezechiel vorbise deja despre păstori care, în loc să pască oile lor, se pășteau pe ei înșiși. Din păcate, aceste lucruri se întâmplă și astăzi. Există persoane care, în loc să slujească binele comun, se gândesc la propria bunăstare. Pentru aceasta Isus vorbește despre un păstor „bun”. Suntem buni atunci când hrănim în propria inimă intenția de a face binele și apoi îl facem prin alegeri și comportamente adecvate. Însă Isus merge și mai departe: este bun păstorul care își dă viața pentru oile sale. Și în aceasta fericitul nostru l-a imitat cu adevărat. A fost un păstor care a suferit pentru și cu turma sa și care a făcut tot posibilul pentru a o apăra, a o proteja și a o face să crească.
Dar era și prudent și chiar diplomat. Este bine cunoscută una din scrisorile sale adresate regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, în care expune toate suferințele poporului și îi cere să îl ia sub aripa sa protectoare. Există și un alt aspect pentru care Fericitul Ștefan merită să fie amintit și care este de mare actualitate în Biserică astăzi: cel ecumenic. De fapt, Patriarhul Ștefan a exercitat și caritatea ecumenică, animat mereu de un simț ascuțit al catolicității Bisericii, trăită în contexte – așa cum am amintit deja – adesea făcute dificile de raporturile cu celelalte confesiuni creștine și cu islamul. Exemplele care ajung la noi de la el sunt, așadar, cel al carității pastorale, al iubirii față de Biserică și al simțului fraternității catolice. Așadar, să îi cerem Domnului să știm să exprimăm și noi, prin mijlocirea Fericitului Ștefan, faptul de a fi Biserică, faptul de a fi prieteni și frați în Cristos Domnul nostru.
