Marie-Françoise Baslez: Cum au devenit creștinii catolici. Secolele I-V

23.09.2026, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea „Cum au devenit creștinii catolici. Secolele I-V”, scrisă de Marie-Françoise Baslez și tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în format 14×20, are 322 de pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 40 lei.

„Ai spus «catolic»? Dar ce fel de catolic?” – întreabă un guvernator roman, interogând un preot creștin din Smirna în timpul persecuției din anul 250. Întrebarea ni se pare nepotrivită. A fi catolic înseamnă astăzi a aparține Bisericii Romane, ce transmite o imagine în care se confundă universalismul, unitatea și tradiția. Printr-un reflex natural care constă în reconstituirea trecutului în funcție de ceea ce observăm în prezent, normele „catolicității” ni se par ca o dimensiune orizontală și spațială a Bisericii – spațiul evanghelizării extins la întreaga lume -, dar și ca o axă verticală reprezentată de o tradiție și, în cele din urmă, ca o centralizare în jurul Romei. Catolicitatea Bisericii de astăzi se bazează pe un trepied: o unitate de credință, rezultată din respingerea ereziilor, o unitate de cult în întreg spațiul creștinat, o unitate instituțională în jurul unui centru de guvernare, papalitatea, care s-a impus în timpul schismelor.

Identificarea catolică nu a fost la fel de evidentă pentru grecii și romanii care au asistat la apariția noii religii. Guvernatorul roman afișează o ironie oarecum disprețuitoare, căci cuvântul desemna probabil inițial un cenzor! Katholikos era de fapt un cuvânt împrumutat din limba profană, ca multe alte cuvinte din vocabularul ecleziastic, fără conotații religioase speciale. Nici nu era cea mai frecventă modalitate de a exprima universalul în limba greacă, redat de altfel prin referire la spațiul lumii, cel al „pământului locuit” (oikoumene în greacă, ce va da „ecumenic”), sau în raport cu „lumea întreagă” (kosmos), ansamblul ordonat pe care îl constituie reuniunea oamenilor.

În secolul al II-lea d.C., termenul „catolic” trebuie înțeles mai întâi în sensul de „general”, vehiculând ideea foarte modernă de universal și cuprinzător: astfel, în limbajul papirusurilor, o „scrisoare catolică” este o scrisoare de interes general; un „cuvânt catolic”, un loc comun [o afirmație general valabilă]; „istoria catolică”, o istorie globală, în opoziție cu monografiile particulare și locale. Sub Imperiul Roman, termenul căpătase o accepție financiară și juridică mai tehnică, pentru a desemna conturile generale ale guvernului central, sau o clasificare a legislației care distingea ordonanțele cu aplicabilitate colectivă de reglementările particulare sau individuale. În definitiv, în lumea greco-romană, „catolic” era folosit mai ales în sens comparativ pentru a opune generalul particularului, distingând două niveluri sau două ordine de realități.

De aceea, cuvântul a căpătat o semnificație religioasă în iudaismul elenizat al diasporei. Filon din Alexandria îl folosește la începutul Imperiului Roman pentru a explica dubla apartenență a evreilor: identitatea ebraică se înscrie, desigur, într-un cadru sociopolitic determinat, dar ea îi însoțește pe evrei oriunde în lume; este catolică în sensul de „universală”, deoarece este determinată de alegerea divină; ea se exprimă prin respectarea unor legi speciale care au, la rândul lor, o semnificație catolică în sensul de „generală”, deoarece se bazează pe un oracol al Domnului. Filon, evreu din diaspora, dintr-o generație anterioară lui Paul, consideră că identitatea ebraică este referința comunitară „cea mai universală (katholikoteros)”, deoarece asociază unei domicilieri locale, aleatorii, o dimensiune transcendentă, polarizată atunci în jurul templului, care este practic coextensivă la întreaga lume locuită. Accepția cuprinzătoare a termenului „catolic”, care justifica utilizarea sa oficială în administrație, ne îndeamnă să reflectăm asupra statutului universalismului creștin în contextul Imperiului Roman și asupra experienței de globalizare pe care acesta l-a reprezentat, inserându-l într-o dezbatere de actualitate.

Cu toate acestea, a fost nevoie de trei secole pentru a defini mai complet Biserica drept „una, sfântă, catolică și apostolică”, în cadrul Conciliului de la Niceea din 325, și de încă un secol pentru ca „ortodoxia” să fie definitiv configurată după Conciliul de la Calcedon din 451 – care constituie finalul acestui studiu. Identificarea Bisericii universale a fost, așadar, cumulativă și progresivă. Ea denotă o lungă muncă de maturizare, reflectată într-un alt mod de imaginea turnului în construcție, care se ridică și se dărâmă, rămânând neterminat până la sfârșitul timpurilor. Această reprezentare dinamică, a creștinilor din Antichitate, introduce istoria și actorii săi în procesul de construcție a Bisericii catolice, alături de factorii doctrinari. Ea conduce la înțelegerea faptului creștin în pluralitatea inscripției sale geopolitice locale, care a fost punctul de plecare al construcției ecleziale. (Marie-Françoise Baslez)