Episcopul auxiliar de Iaşi în vizită în Kenya

28.11.2002, Iaşi (Ercis.ro) - Pentru ca o persoană să fie misionară nu este suficient doar să simtă o chemare specială şi ca urmare să i se încredinţeze o misiune deosebită. În mod necesar se impune ca între cel trimis (misionarul) şi cel care trimite (episcopul) să existe o legătură strânsă, un contact continuu, marcat prin corespondenţă, prin telefoane şi chiar prin vizite, atât de o parte, cât şi de alta. Vizita pe care episcopul auxiliar de Iaşi, Mons. Aurel Percă, a făcut-o în Kenya în perioada 29 octombrie – 18 noiembrie, pentru a vedea pe preoţii Eugen Blaj şi Isidor Mârţ, pe care păstorul diecezei noastre, PS Petru Gherghel, i-a trimis să desfăşoare o activitate pastorală cu totul specială, la circa 7.000 de km depărtare de ţară, în localitatea Maikona, situată în nordul extrem al ţării, în Dieceza de Marsabit, este un semn concret că legătura dintre episcopul care trimite preoţi în misiuni şi preoţii care sunt trimişi în misiuni este vie.

Preasfinţitul Aurel a fost însoţit în această vizită misionară de părintele Anton Dancă, director spiritual la Seminarul din Iaşi, şi de subsemnatul, în calitate de director al Centrului Misionar Diecezan din Iaşi.

Împreună am putut analiza la faţa locului spaţiul de activitate al misionarilor noştri, începând cu condiţiile de relief şi de climă, continuând cu cele de trai şi de adaptare la mentalitatea, limba şi cultura locală şi culminând cu ambientul liturgico-spiritual absolut indispensabil unei munci misionare susţinute de promovare umană şi de evanghelizare.

În primul rând am apreciat faptul că, deşi părintele Eugen şi părintele Isidor lucrează în cadrul programului de întrajutorare a Bisericilor într-o dieceză străină de a noastră, sub ascultarea episcopului local Ambrose Ravasi, nu au pierdut legătura de suflet cu păstorul diecezei noastre, cu clerul şi cu credincioşii.

Amândoi preoţii lucrează în aceeaşi parohie, primul în calitate de paroh, iar al doilea în calitate de vicar. Parohia este situată în nordul Kenyei, în extremitatea nordică a pustiului Chalbi, la 380 m deasupra nivelului mării. Ţinutul este pustiu, bogat doar în nisip şi rocă vulcanică, lipsit de apă potabilă şi bătut mereu de soare şi vânt, cu temperaturi continue de peste 35 de grade şi numai cu două anotimpuri, unul ploios şi altul secetos.

Am putut apoi constata faptul că, în ciuda condiţiilor vitrege de relief şi de climă, misiunea din Maikona se bucură, datorită preoţilor italieni de dinainte, de structurile minime necesare desfăşurării activităţii pastorale. Există o biserică din piatră, casă parohială, dispensar, o casă pentru surori şi o şcoală cu cămin.

Aprovizionarea cu hrană este destul de dificilă, ea făcându-se din când în când de la oraşul cel mai apropiat Marsabit (cca. 3 ore de mers cu maşina), sau chiar şi de mai departe în condiţii de transport greu de închipuit.

Cu ajutorul bateriilor solare se asigură necesarul de curent electric pentru iluminat, iar pentru prepararea mâncării şi conservarea alimentelor se foloseşte butelia cu gaz metan.

Meniul pentru masa zilnică este suficient de variat şi este oferit cu multă dibăcie şi cu suflet de o bucătăreasă locală, numită atât de sugestiv: mama Boni.

Odihna este asigurată în casa parohială ale cărei dormitoare sunt dotate cu aşa-numitele „ţanţariere” care te feresc de înţepăturile, ce-i drept, nu totdeauna veninoase ale ţânţarilor. Printre cei care pot să-ţi pună în pericol sănătatea se mai numără scorpionii şi şerpii, de care nu e greu să te păzeşti.

Am fost plăcut impresionat de lumea de acolo care aparţin etniei gabra şi care, în diversitatea de religii şi confesiuni la care aparţine, duce totuşi o viaţă paşnică şi liniştită. Vorbesc toţi limba borana. Atât bărbaţilor, cât mai ales femeilor le place să-şi conserve tradiţiile, obiceiurile şi portul propriu, iar ca fizionomie i-am găsit aşa cum îi caracteriza marele istoric antic Herodot, care spunea despre ei că fac parte din marea familie umană a cuşiţilor şi se remarcă printr-o statură înaltă şi printr-o frumuseţe aparte.

Am întâlnit acolo oameni emancipaţi, studiaţi, care trăiesc dintr-un salariu de stat şi locuiesc în case de lut, acoperite cu tablă ondulată, dar majoritatea covârşitoare e lume simplă care trăieşte în mici cătune, în case tradiţionale (colibe) şi se hrăneşte zilnic cu lapte şi doar din când în când cu carne.

Ca să te apropii de ei şi să-i cunoşti cât de cât trebuie să le vorbeşti cel puţin în engleză sau în swahili, însă pentru a le pătrunde cu adevărat în suflet e necesar să studiezi cu multă răbdare limba lor proprie: borana, limbă în care sunt deja traduse cărţile Vechiului şi Noului Testament, precum şi câteva cărţi liturgice.

Activitatea liturgică la biserică este destul de bogată. Zilnic are loc rugăciunea de dimineaţă, rugăciunea de la amiază, Rozariul, rugăciunea de seară şi sfânta Liturghie, iar duminica la toate acestea se adaugă şi ora de adoraţie.

Lumea îi apreciază mult pe misionarii noştri, ştiind foarte bine că sunt veniţi pentru a-i ajuta, însă pentru preoţi achitarea de această datorie înseamnă multă măiestrie pentru a descoperi adevăratele necesităţi şi pe adevăraţii nevoiaşi, cât şi priorităţile şi în acelaşi timp înseamnă multă stăpânire de sine pentru a nu se lăsa prea uşor impresionaţi de cele ce vezi, ceea ce în caz contrar ar duce la o instrumentalizare partinică şi totodată paralizantă a misionarului. Oricum un lucru este ştiut că nu te poţi prezenta în faţa oamenilor nici doar cu evanghelia şi nici doar cu bucata de pâine. Aş putea spune că una o presupune şi o reclamă pe cealaltă, în aşa fel încât munca de evanghelizare propriu-zisă se împleteşte de minune cu munca de promovare umană.

Am găsit împreună timp şi pentru o serată românească şi africană totodată, povestindu-ne câte şi mai câte după lăsatul serii, aşezaţi pe atât de uzitatele „barciume” locale, cu ochii aţintiţi spre bolta înstelată a cerului.

Am avut şi momente de rugăciune şi meditaţie în comun, precum şi momente de împărtăşire frăţească a bucuriilor şi necazurilor inerente oricărui tip de viaţă, şi cu atât mai mult celui misionar.

Pot spune că am găsit în Parohia Maikona, cu cele trei filiale pe care le are, mult, mult spaţiu de muncă, atât în ceea ce priveşte promovarea umană, cât mai ales în ceea ce priveşte evanghelizarea care este la începuturi. În acest sens îmi vin în minte cuvintele lui Isus: „Secerişul este mult, dar secerătorii sunt puţini; rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său”.

Cred că este o datorie a noastră, a tuturor, să fim misionari, să-i ajutăm pe misionarii noştri şi să nu-i lăsăm singuri. Primul pas şi cel mai uşor de făcut este rugăciunea. Dar am putea face şi pasul următor, ajutându-i cu un ban, abonându-ne la revista „Misionarul” şi procurându-ne materiale cu caracter misionar, sau, de ce nu, punându-le la dispoziţie talentul şi pregătirea noastră profesională pentru a-i sprijini practic, pentru un timp mai scurt sau mai lung, prin aşa-numitele activităţi de voluntariat laic. (Pr. Pavel Chelaru)