Ambasadorul român la Vatican despre rolul parohiilor
30.06.2008, Bucureşti (Catholica) - 
Situl HotNews.ro a publicat astăzi un amplu interviu cu ambasadorul României la Vatican, Excelenţa Sa Marius Lazurca, „mezinul corpului diplomatic de la Vatican”. Printre altele, interviul abordează şi tema parohiilor româneşti, ortodoxe în special, din Italia. Am preluat acele întrebări în continuare, invitându-vă să citiţi întreg materialul pe situl amintit.
– Ştiu că recent aţi fost plecat într-o misiune diplomatică care viza comunităţile de români din Toscana. Această sarcină nu ţine mai curând de agenda ambasadorului României pe lângă guvernul italian?
– Tehnic vorbind, aveţi dreptate: diaspora românească din Peninsulă e în primul rând responsabilitatea domnului Răzvan Rusu, ambasadorul României în Italia. În fapt, avem o responsabilitate în bună măsură comună şi pe care o gestionăm consensual. În răspunderea mea cad comunităţile religioase româneşti – majoritar ortodoxe, dar nu numai -, din motivul că virtualmente toate sunt găzduite de Biserica Catolică şi că bună lor stare depinde, aşadar, şi de dialogul dintre România şi Sfântul Scaun.
Aşa stând lucrurile, am investit efort, imaginaţie şi devotament în cunoaşterea şi sprijinirea parohiilor noastre, mai cu seamă a celor ortodoxe şi greco-catolice, care formează de altfel majoritatea lor. Plec de la prezumţia, până acum nedezminţită, că parohiile româneşti reprezintă cele mai eficiente formule de articulare a diasporei noastre şi că ele pot fi, prin urmare, instrumentele cele mai potrivite ale unor politici ale statului român destinate conaţionalilor expatriaţi.
– Care sunt cele mai arzătoare probleme ale parohiilor româneşti din Italia şi cum le poate veni în ajutor ambasadorul României la Vatican, în afară de acţiunea de a semnala Sfântului Scaun astfel de probleme?
– Pentru a intui scara fenomenului, aş spune mai întâi că discutăm despre circa 150 de parohii româneşti pe întreg cuprinsul Italiei. Cele mai numeroase sunt cele ortodoxe, urmează cele greco-catolice şi cele latine. În ceea ce le priveşte pe ultimele, situaţia lor este simplificata de numărul lor relativ scăzut şi de încadrarea, aproape indistinctă, în contextul eclezial catolic italian. Adaug nuanţa că preoţii noştri romano-catolici din Italia sunt mult mai numeroşi decât parohiile respective şi că mulţi dintre ei funcţionează, practic, în calitate de preoţi italieni de origine română.
Din punctul meu de vedere, problemele parohiilor greco-catolice se nasc din „concurenţa” lor naturală cu cele ortodoxe, mai cu seamă în localităţile unde ele convieţuiesc. Pentru credinciosul comun, diferenţele dintre cele două rituri, câte vor fi existând, nu sunt uneori suficient de mari pentru a le distinge, ceea ce îi pune pe parohi, de cele mai multe ori fără voia lor, în situaţia de a fi practic în competiţie. Pentru Ambasadă, buna lor coexistenta e foarte importantă şi, pe cât ne permit competenţele, încercam să stimulăm angajarea tuturor parohiilor noastre, indiferent de confesiune, într-un proiect comun. În ceea ce priveşte parohiile ortodoxe, se disting mai multe dificultăţi. Cea mai importantă este stabilizarea lor după atingerea maturităţii. În cele mai multe dintre cazuri, parohiile ortodoxe debutează modest, cu o slujbă săptămânală ţinută în faţa unui număr restrâns de enoriaşi, într-o clădire împrumutată de vreun paroh catolic italian, de multe ori în propria parohie.
În scurt timp însă, clădirea împrumutată se umple, parcarea comună devine brusc insuficientă, slujbele se înmulţesc şi diversifica, Paştile devin gălăgioase şi „populare”, îşi fac apariţia până şi cerşetorii minoritari şi insistenţi. Pe scurt, o Românie în miniatură se naşte peste noapte în curtea până atunci liniştită a ospitalierei parohii catolice. Aş vrea să o spun limpede: ceea ce se întâmplă este normal şi predictibil, fiindcă acesta este aspectul firesc al unei parohii ortodoxe tipice. Tot normală mi se pare şi reacţia, uneori exasperată, a generosului paroh catolic sau a obştii sale. Sigur, cazurile sunt infinit nuanţate, însă pleacă de la principiul unic descris mai sus. Şi atunci, intervenţia noastră constă în a explica parohului, episcopului tutelar, instituţiei competente a Sfântului Scaun importantă şi consecinţele existenţei unei parohii româneşti în Italia, mai cu seamă că vehicol al unei integrări reuşite în societatea gazda. Vă pot asigura: munca aceasta nu se încheie practic niciodată, însă rezultatele sunt încurajatoare.
– Afirmaţi că parohiile româneşti sunt cele mai eficiente formule de articulare ale diasporei noastre. Pentru emigranţii români identitatea religioasă primează în faţa celei naţionale? Sau cele două se confundă până la a putea spune că parohia este cea mai la îndemână „ambasadă” a României?
– Dumneavoastră evocaţi distincţii care, mi-e teamă, sunt străine credinciosului obişnuit. Înclin să cred că emigrantul român caută Biserică fiindcă e credincios, dar rămâne inclusiv fiindcă aude slujbă în limba sa maternă, fiindcă îşi întâlneşte consătenii, fiindcă poate dobândi informaţii utile despre locuri de muncă, spaţii de cazare, orarul secţiilor consulare. Contribuţia parohiilor la articularea diasporei noastre e atât de importantă şi de nuanţata, încât e greu de rezumat.
Ar fi poate un exerciţiu util să comparăm pur şi simplu numărul parohiilor cu cel al ONG-urilor din diaspora românească. În al doilea rând, v-aş provoca să îmi indicaţi vreun ONG care îşi poate convinge membri să participe regulat la reuniuni care se desfăşoară în ziua de odihnă, ţin câteva ore şi la care se sta în picioare. Fapt este că, în fiecare duminică, sute de mii de români din Italia, Franţa, Spania, Portugalia etc. Se întâlnesc, se roagă, stau la taclale, cântă în limba română, îşi regăsesc, fără nici o filozofie, identitatea şi o expun cu demnitate şi dezinvoltură cetăţenilor ţărilor gazdă. Nici o ambasadă, oricâte mijloace ar avea, nu poate face asta.
