Comunităţile creştine din Orientul Mijlociu trebuie să-şi redescopere misiunea de mesageri şi mediatori ai păcii (I)

27.02.2015, Roma (Catholica) - Comunităţile creştine din Orientul Mijlociu trebuie să redescopere misiunea lor de mediatori şi mesageri ai păcii. Aceasta a fost afirmaţia făcută de dr. Amal Marogy, născută în Irak şi vorbitoare bilingvă de aramaică şi arabă, scriitor prolific şi savant renumit, care speră că formaţia sa culturală bogată o va ajuta să devină un colaborator activ la dialogul intercultural dintre Est şi Vest. În acest interviu, în exclusivitate pentru agenţia de ştiri Zenit, cercetătorul afiliat în studii neo-aramaice la Universitatea din Cambridge, dar şi fondator şi director executiv al Aradin Charitable Trust, a vorbit despre situaţia din Orientul Mijlociu, în special în ceea ce priveşte comunităţile creştine şi femeile.

Aradin Charitable Trust este o fundaţie înregistrată în Marea Britanie care sprijină educaţia în limbi minoritare şi în limbi puţin folosite, dar şi patrimoniul istoric legat de ele din întreaga lume, dar mai ales din Orientul Mijlociu. Oferă finanţare şi expertiză pentru a încuraja educaţia şi a sensibiliza publicul la problema pierderii limbii şi a patrimoniului, care pune în pericol vechi comunităţi vorbitoare de limba aramaică din Orientul Mijlociu, moştenitori şi custozi ai unor vechi limbi şi civilizaţii. Cercetătorul a discutat, de asemenea, despre ceea ce este necesar în regiunea sfâşiată de război, despre eforturile Papei Francisc şi ale Papei Benedict al XVI-lea de a-şi aduce sprijinul, dar şi despre ceea ce trebuie făcut acolo. Deţinând un doctorat în limbi şi culturi orientale acordat de Universitatea din Ghent, Belgia, profesorul Marogy a predat arabă la Universitatea din Cambridge şi a fost director de studii al departamentului de studii asiatice şi ale Orientului Mijlociu la King’s College, Cambridge.

În plus, dr. Marogy a lansat şi a organizat la Cambridge prima şi a doua conferinţă din seria intitulată Fundamente ale Lingvisticii Arabe şi a lansat o nouă serie de conferinţe cu titlul Noi Orizonturi în Dialogul Intercultural. Conferinţa inaugurală intitulată „Patrimoniul cultural al comunităţilor creştine din Orientul Mijlociu: Provocări şi oportunităţi” a avut loc la colegiul Trinity Hall, Cambridge, pe 14 si 15 noiembrie [2014].

– Ca expert în Orientul Mijlociu şi provenind din Irak, aţi putea descrie situaţia (ceea ce este cel mai important să se înţeleagă, lucrul pe care cei mai mulţi nu îl înţeleg sau nu sunt conştienţi de el), în special în ceea ce priveşte situaţiile cu care se confruntă femeile de acolo?

– În ceea ce priveşte Irakul, trebuie să acceptăm faptul că este o ţară divizată de facto. Irakul poate supravieţui numai ca stat federal slab centralizat unde cele trei grupuri principale din Irak – şiiţii, suniţii şi kurzii – trăiesc fiecare în felul lor şi încearcă să elaboreze un nou mod de convieţuire şi de colaborare, cu condiţia ca drepturile altor comunităţi etnice şi religioase să fie protejate. Istoria Irakului a fost dominată de violenţă, vărsare de sânge şi brutalitate cu intervale scurte de relativă pace şi prosperitate. În ciuda faptului că este o ţară mare cu un potenţial imens, mentalitatea „un om sau un grup domneşte asupra tuturor” a transformat ceea ce ar fi putut fi, cu adevărat, o poveste de succes într-un film de groază.

Diversul mozaic cultural şi religios din Irak a fost deteriorat de-a lungul unei perioade lungi de timp; este o eroare să fie prezentate atacurile feroce şi inumane asupra oamenilor paşnici, care au avut loc recent, ca un eveniment izolat. Erodarea a început cu vechea comunitate evreiască care a fost dezrădăcinată în anii 1950, doar pentru a fi urmată de încercări de a-i dezrădăcina pe creştini din vetrele lor ancestrale. Creştinii din nordul Irakului, printre care propria mea familie, au fost strămutaţi pe teritoriul ţării de cel puţin două ori în mai puţin de treizeci de ani, iar strămutarea lor finală a venit odată cu decizia de a părăsi Irakul pentru totdeauna.

Eu cred cu tărie că invazia Irakului din anul 2003 a fost o mare greşeală; noi toţi plătim încă preţul pentru acel act nedrept. Cu toate acestea, dacă continuăm să credem în mitul că situaţia creştinilor irakieni sub Saddam Hussein a fost mai bună, atunci facem o nedreptate şi mai mare miilor de oameni care şi-au pierdut casele, proprietăţile şi identitatea. Dacă ne gândim că a mânca, a bea şi a supravieţui sunt tot ceea ce contează în viaţă, atunci cei care cred acest mit au dreptate! Desigur, creştinilor le era permis să se roage în interiorul limitelor bisericilor lor; ei au fost lăsaţi în pace de Saddam Hussein pentru că el ştia prea bine că creştinii nu trădează niciodată şi că ei nu constituie niciun pericol pentru el.

Să încerc să explic acest lucru. După genocidul de Halabja din 1988, unde au fost gazaţi mii de kurzi nevinovaţi, Saddam Hussein a început să viziteze Kurdistanul, iar printre proprietăţile publice şi private pe care a decis să şi le însuşească ca proprietate personală a fost satul meu strămoşesc Aradin (în aramaică, „grădina Edenului”) care se laudă cu două biserici vechi – una datând din secolul al IV-lea şi o alta ale cărei nave datează din secolul al VI-lea. Ca urmare a deciziei sale, toate casele au fost distruse şi au fost puse fundaţiile palatului său şi ale palatelor familiei sale apropiate. Cu toate acestea, invazia din Kuweit a oprit calea planurilor sale greşite. Este adevărat că extremismul nu a fost o problemă majoră în Irak în timpul lui Saddam Hussein, dar este doar pentru că această ţară suferindă a fost suprasaturată de un dictator însetat de sânge, chiar dacă secular.

– Aţi putea vorbi despre comunitatea creştină (sau catolică), la modul general?

– Comunităţile creştine din Orientul Mijlociu trebuie să îşi redescopere misiunea de mediatori şi mesagerii ai păcii. Nu suntem împotriva nimănui şi chiar îi iubim pe duşmanii noştri şi îi iertăm pe cei care ne persecută. Principala provocare este cum să se disocieze Biserica de politică şi cum să se renunţe la sistemul millet-ului introdus de otomani, în care comunităţile nu sunt recunoscute drept societăţi civile, ci drept grupuri religioase conduse de un lider religios care organizează viaţa propriei comunităţi. Acest sistem este, în foarte mare măsură, în vigoare şi, dacă se vrea ca lucrurile să se schimbe în Orientul Mijlociu, trebuie să începem prin a identifica în ce mod ne percepem ca comunităţi creştine şi/sau catolice. Această teocraţie insulară la orice nivel este paralizantă şi trebuie să i se pună capăt.

Păstorii noştri au rolul şi datoria de a avea grijă de oile lor şi de a garanta unitatea dintre credincioşii lor, dar nu depinde de ei să stabilească agenda politică a Bisericii. Biserica nu are nici o agendă şi niciun duşman. Discursul steril despre Vestul corupt şi fără Dumnezeu trebuie să se oprească, iar Biserica trebuie să aibă curajul să stea deasupra şi dincolo de orice ideologie sau sistem politic.

– Aţi putea vorbi despre rolul pe care femeile îl joacă şi trebuie să îl joace în regiune, pe baza experienţelor Dvs?

– Aici este locul unde femeile pot juca un rol important – am fost norocoasă să am parte, în viaţa mea, de femei care m-au inspirat, femei înţelepte cu credinţă în sensul biblic al cuvântului: femeile sunt capabile să ierte şi să încurajeze şi să inspire; bunica mea, mama mea şi mătuşile mele au fost o sursă de cunoştinţe şi de înţelepciune pentru mine. Când eram mică, îmi amintesc că am comentat la înmormântarea unui soldat: „Slavă Domnului că nu e creştin!” Bunica mea a fost atât de supărată încât nu a stat pe gânduri să mă mustre ca să nu mai spun niciodată ceva aşa de urât despre un copil al lui Dumnezeu. Mama mea, care a devenit văduvă la vârsta de 29 de ani, a constituit o sursă continuă de inspiraţie pentru mine prin spiritul ei de sacrificiu, de rugăciune şi de curaj. Am fost foarte emoţionată când am aflat că ea ne-a încredinţat Sfântului Iosif cu aceste cuvinte: „Acum ei nu au un tată, dar tu vei fi tatăl lor.”.

Vizita mea în Irak mi-a oferit ocazia să întâlnesc alţi oameni care m-au inspirat, precum mătuşa mea, sora Utoor, care a fost luată ostatic de ISIS [= organizaţie teroristă islamistă care ocupă, la acest moment, în februarie 2015, teritorii din Siria şi Irak] împreună cu o altă călugăriţă şi trei orfani – două tinere fete şi un băiat. Toate celelalte femei pe care le-am întâlnit acolo – şi ale căror poveşti de viaţă sper să le public într-o carte cândva, anul viitor [interviul a fost publicat în februarie 2015] – sunt speranţa comunităţilor noastre şi a Bisericii. Este momentul ca femeilor şi tinerilor noştri să le fie acordată încredere şi să fie recunoscuţi cu fapta şi nu doar cu vorba. Este timpul ca ministerul dominaţiei susţinute de realităţi sociale şi religioase care domnesc asupra momentului să lase loc unui minister mai profund spiritual. Este vremea ca păstorii noştri să rupă cătuşele care îi înlănţuie agendei politice sau ideologice ostile şi paralizante de acum, înlănţuire pe care ei o văd ca fiind singura modalitate de supravieţuire. Cred că femeile au un rol vital de jucat aici, iar în Aradin ne angajăm să le facem pe femei capabile, deoarece ele sunt speranţa Bisericii şi formatorii liderilor noştri civili şi religioşi.

La nivel superficial, criza din Irak este o criză politică şi partizană, dar, în realitate, problema din Irak şi din Orientul Mijlociu, văzută ca un întreg, este o criză a virtuţilor şi o absenţă a unei culturi a deschiderii şi a încrederii. Orientul Mijlociu a fost condus de teamă şi, atâta timp cât această cultură a fricii şi a excluderii continuă să existe, pacea va fi un miraj. Trăim, în continuare, într-o societate care încă mai crede într-o singură figură dominatoare care ar trebui să supună masele indisciplinate, care merg, prin natura lor, pe un drum greşit dacă nu sunt ţinute sub control. E o cultură în care cineva nu are voie să facă nicio greşeală şi în care mila nu apare niciunde.