Cardinalul Mauro Piacenza: Spre Postul Mare
14.02.2024, Vatican (Catholica) - Începe un timp forte, un itinerar care cere mai multă atenție. Este Postul Mare, în care suntem chemați să parcurgem în manieră mai strictă o bucată de drum cu Cristos. Punând în prim plan pe frații care ne însoțesc de-a lungul cursului vieții, mai ales cei care suferă din cauza războaielor, foamei, abandonării, singurătății. Vorbește despre aceasta în următorul interviu la „L’Osservatore Romano” Cardinalul penitențiar major Mauro Piacenza.
– În mesajul pentru Postul Mare, Papa afirmă că în fața unui ridicat nivel științific și tehnologic omul riscă sclavia. Cum se schimbă stilurile de viață?
– Fiecare schimbare socială și comunitară, atât în Biserică, cât și în societatea civilă și în lume, nu poate decât să pornească de la „schimbarea inimii”, de la convertirea personală constantă. Ridicatul nivel științific este un factor desigur pozitiv, dar este un mijloc, nu un scop. Ca toate mijloacele, utilizarea sa corectă este fundamentală și trebuie pusă mereu în relație cu scopurile care se urmăresc; dacă nivelul tehno-științific ridicat ar duce la o dezvoltare mai mare și libertate mai amplă pentru toată omenirea, nu am putea decât să ne bucurăm, dar apare evident contrariul, așa cum afirmă Papa. Omul se schimbă numai dacă, și când, percepe un bine mai mare pentru el însuși și propriul viitor, pentru propriul micro-cosmos și, numai secundar, pentru ambientul din jurul său. Marea provocare a noii evanghelizări este de a face să se înțeleagă și modul cum propriul „bine personal” coincide cu binele comun și este inseparabil de binele fraților, al întregii societăți și al ambientului în care trăim. În fond, este logica regulii de aur a tradiției ebraice și a cuvântului evanghelic: „Să-l iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Lc 10,27).
– Cât de important este postul, între faptele de pocăință recomandate în Postul Mare?
– Înainte de toate este necesar să se distingă între postul voluntar, al celui care are din ce să trăiască, și postul „obligat”, consecință a sărăciei și nedreptății. Dacă este adevărat că și acesta din urmă poate să fie trăit în spirit de oferire, devenind faptă de pocăință, nu trebuie să uităm niciodată că prima obligație morală, pentru toți, este mereu aceea de a combate orice nedreptate, cu sprijinul cuvântului evanghelic și al harului supranatural. Postul ales liber are diferite semnificații: înainte de toate îi amintește omului propria identitate de ființă limitată și nevoiașă; îi deschide mintea și inima către cer, către o privire mai amplă, față de satisfacerea simplelor nevoi materiale; îl determină la împărtășirea cu frații și, aspect nu mai puțin important, îi educă voința, într-un timp de fragilitate răspândită.
– Într-o lume plină de războaie, ce poate face fiecare credincios în timpul Postului Mare pentru a contrasta această plagă?
– Înainte de toate, cum amintește Papa mereu, este urgent și necesar să ne rugăm pentru pace, pentru că ea este dar al lui Dumnezeu, și numai inimi deschise, rănite de rugăciune, sunt în măsură să primească darul păcii. Apoi a fi „artizani de pace” înseamnă a o cultiva în propria inimă, în acea pace intimă cu Dumnezeu care este dată celui care, cu inimă dreaptă, ascultă glasul său și caută să împlinească voința sa. Cei care cultivă pacea interioară vor fi după aceea adevărați constructori de pace în jurul lor, în Biserică și în lume. Trebuie să fim capabili și să „riscăm pacea”, adică, precum Domnul Isus, să fim dispuși să pierdem, din iubire față de celălalt. În Postul Mare, să lucrăm asupra noastră, să cerem să se stingă toate focarele de război interior, și vom deveni colaboratori autentici ai operei păcii, pe care Cristos dorește s-o realizeze, ținând mereu ferm binomul indispensabil între pace și dreptate, prea des neglijat sau redus la tăcere.
– Caritatea și solidaritatea pot să fie un mijloc pentru a repara ofensele și răul provocat?
– „Caritatea acoperă o mulțime de păcate”, afirmă Sfântul Petru (1Pt 4,8) și, desigur, atitudinile de sincer altruism dezinteresat pot să fie semn al acelei deschideri către fratele, care este preludiu sau însoțește deschiderea către misterul lui Dumnezeu. Totuși, este necesar de reafirmat, Isus Cristos, și numai el, este cel care „repară” răul lumii, el este Mielul jertfit care-și oferă propria viață pe Cruce. Noi toți nu putem decât „să reparăm în el”, fie în sensul pasiv de a ne refugia în Domnul, fie în cel activ de a colabora, oferind libertatea noastră și voința noastră, operei de răscumpărare continuă realizată de el. Există apoi o misterioasă „economie divină”, în care faptele de bine săvârșite, mai ales cele ascunse, pe care numai Dumnezeu le vede, au o foarte specială valoare ispășitoare și reparatoare a răului comis.
– Lumea are nevoie de speranță. Cât de mult o poate oferi crucea lui Cristos?
– Crucea este semn de speranță numai pentru că pe ea este pironit Răstignitul. Trupul fizic al lui Isus din Nazaret, om adevărat și Dumnezeu adevărat, oferirea de sine însuși pe care o face Dumnezeu pentru mântuirea omului, este singurul izvor permanent de speranță, care nu se usucă niciodată. Dacă Dumnezeu îl iubește pe om până la acest punct, atunci putem spera mereu. Un Dumnezeu-iubire, care din iubire intră în istorie, pentru a o mântui dinăuntru, și care din iubire se oferă, până la „a se întoarce împotriva sa”, este un Dumnezeu demn de încredere, un Dumnezeu credibil, cum afirma von Balthasar, un Dumnezeu în care mă pot încrede și care, prin urmare, deschide larg inima la speranță, chiar și în fața oricărei cruci personale, sociale și istorice de care ne putem ciocni.
– Se mai simte urgența de a ne opri în fața lui Dumnezeu și a fratelui, așa cum indică Pontiful?
– Chiar cred că da! Deși este năucit de torente de știri și distrageri, omul modern percepe insuficiența radicală a ceea ce trăiește și minciuna ultimă a tuturor fenomenelor reductive ale propriului eu: de la fuga estetică la hedonism; de la reducerea materialistă la mitul, tot mai fragil, al progresului care, într-un context individualist, a pierdut propria forță propulsivă, pentru că un progres care „nu ne privește”, în fond, nu este interesant. În această explicită sau subînțeleasă conștiință răspândită, reiese urgența de a ne opri, de a reflecta, de a redescoperi acea dimensiune fundamentală a eului care este tăcerea, atât de combătută de cultura dominantă, tocmai pentru că este aliată profundă a lui Dumnezeu și a adevărului. A ne opri în tăcere, cu propriul eu și întrebările sale existențiale și nesuprimabile, este primul pas pentru a ne putea opri în fața lui Dumnezeu, care este răspunsul împlinit al acelor întrebări. Asta va permite să ne oprim și în fața fratelui, care ne interpelează, cu nevoile sale spirituale și materiale, și ne dăruiește, astfel, posibilitatea de a fi cu adevărat oameni, cu adevărat noi înșine. Nu trebuie să uităm niciodată că, și în fața tuturor urâțeniilor istoriei, avem mereu o mare posibilitate și un mare aliat în inima umană și în întrebările sale: ea este făcută pentru infinit, pentru Dumnezeu, și acest lucru este în mod radical nesuprimabil. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
