Papa Francisc: Speranța este un dar și o datorie pentru fiecare creștin

07.11.2024, Vatican (Catholica) - Papa Francisc scrie că speranța este un dar de la Dumnezeu și o datorie pentru toți creștinii, în introducerea la noua sa carte, „Speranța este o lumină în noapte”, care adună fragmente din diferite discursuri ale sale despre virtutea teologală a speranței. Sfântul Părinte spune că Jubileul din anul 2025, pe care a dorit să îl dedice temei „Pelerinii speranței”, „este o ocazie propice pentru a reflecta asupra acestei virtuți creștine fundamentale și decisive – mai ales în vremuri ca acelea pe care le trăim, în care cel de-al treilea război mondial purtat ‚pe bucăți’, ce se desfășoară sub ochii noștri, ne poate determina să adoptăm atitudini de descurajare sumbră și cinism prost mascat.”
„Speranța, pe de altă parte, este un dar și o sarcină pentru fiecare creștin. Este un dar pentru că Dumnezeu este cel care ne-o oferă. Speranța, de fapt, nu este un simplu act de optimism, ca atunci când sperăm uneori să trecem un examen la universitate (‚Sper că voi reuși’) sau când sperăm să avem vreme bună pentru excursia în afara orașului într-o duminică de primăvară (‚Sper că va fi vreme bună’). Nu, a spera înseamnă a aștepta ceva care ne-a fost deja dat: mântuirea, în iubirea eternă și infinită a lui Dumnezeu. Acea iubire, acea mântuire care dă savoare vieții noastre și care constituie pivotul datorită căruia lumea rămâne în picioare, în ciuda tuturor răutăților și infamiilor cauzate de păcatele noastre. A spera înseamnă, așadar, a primi acest dar pe care Dumnezeu ni-l oferă în fiecare zi. A spera înseamnă a savura minunea de a fi iubit, căutat, dorit de un Dumnezeu care nu s-a închis în cerurile Sale impenetrabile, ci s-a făcut trup și sânge, istorie și zile, pentru a împărtăși soarta noastră.”
Speranța, ne mai spune Pontiful, este și o datorie pentru creștini. „Sarcina este de a rămâne fideli darului primit, așa cum a subliniat pe bună dreptate Madeleine Delbrêl, o femeie franceză din secolul al XX-lea care a reușit să ducă Evanghelia la periferiile geografice și existențiale ale Parisului de la mijlocul secolului, marcat de decreștinare. Madeleine Delbrêl scria: ‚Locul pe care speranța creștină ni-l atribuie este acea creastă îngustă, acea graniță la care vocația noastră ne cere să alegem, în fiecare zi și în fiecare oră, să fim fideli fidelității lui Dumnezeu față de noi”. Dumnezeu ne este fidel; sarcina noastră este să răspundem acestei fidelități. Dar atenție: nu noi generăm această fidelitate; ea este un dar de la Dumnezeu care acționează în noi dacă ne lăsăm modelați de puterea iubirii Sale, de Duhul Sfânt care acționează ca un suflu de inspirație în inimile noastre. Depinde deci de noi să invocăm acest dar: ‚Doamne, dă-mi să îți fiu credincios în speranță!’”
„Am spus că speranța este un dar de la Dumnezeu și o sarcină pentru creștini. Iar pentru a trăi speranța este nevoie de un ‚misticism cu ochii deschiși’, așa cum l-a numit marele teolog Johann-Baptist Metz: să știi să discerni, pretutindeni, dovezile speranței, pătrunderea posibilului în imposibil, a harului acolo unde s-ar părea că păcatul a erodat orice încredere. Cu ceva timp în urmă, am avut ocazia să dialoghez cu doi martori excepționali ai speranței, doi tați: unul israelian, Rami; unul palestinian, Bassam. Ambii și-au pierdut fiicele în conflictul care însângerează Țara Sfântă de prea multe decenii. Dar cu toate acestea, în numele durerii lor, al suferinței pe care au simțit-o la moartea celor două fetițe ale lor – Smadar și Abir – au devenit prieteni, ba chiar frați: trăiesc iertarea și reconcilierea ca un gest concret, profetic și autentic. Întâlnirea cu ei mi-a dat atât de multă speranță. Prietenia și fraternitatea lor m-au învățat că este posibil ca ura, în mod concret, să nu aibă ultimul cuvânt. Reconcilierea pe care o trăiesc ca indivizi, o profeție a unei reconcilieri mai mari și mai ample, este un semn invincibil de speranță. Iar speranța ne deschide spre orizonturi inimaginabile.”
Sfântul Părinte invită în final fiecare cititor al acestui text „să facă un gest simplu, dar concret: seara, înainte de a merge la culcare, în timp ce vă gândiți la evenimentele pe care le-ați trăit și la întâlnirile pe care le-ați avut, mergeți în căutarea unui semn de speranță în ziua care tocmai a trecut. Un zâmbet de la cineva de la care nu te așteptai, un act de gratuitate observat la școală, un gest de bunătate întâlnit la locul de muncă, un gest de ajutor, chiar și mic: speranța este într-adevăr o ‚virtute copilărească’, după cum scria Charles Péguy. Și trebuie să ne întoarcem la a fi precum copiii, cu simțul lor de uimire, de a întâlni lumea, de a o cunoaște și de a o aprecia. Să ne antrenăm să recunoaștem speranța. Atunci vom fi capabili să ne minunăm de cât de mult bine există în lume. Iar inimile noastre se vor lumina de speranță. Atunci vom fi capabili să fim faruri ale viitorului pentru cei din jurul nostru.”