Un martir al persecuţiei spaniole din 1930 încă în viaţă

09.03.2001, Madrid (ZENIT) - Pr. Eugenio Laguarda s-ar fi putut număra printre cei 233 de martiri ai persecuţiei religioase din Spania, pe care Papa Ioan Paul al II-lea îi va beatifica în această duminică. În anii 1930, persecutorii l-au aruncat într-o râpă, împuşcat şi sângerând. Dacă nişte oameni nu l-ar fi găsit şi salvat, astăzi ar fi fost poate al 234-lea martir.

La cei 90 de ani pe care îi are, Pr. Laguarda celebrează zilnic Sfânta Liturghie în Bazilica Fecioarei Părăsite din Valencia, Dieceza din care vin cei mai mulţi dintre martiri. După Liturghie, Pr. Laguarda îşi petrece majoritatea timpului ascultând spovezi.

În cele ce urmează el redă atmosfera din Spania din timpul războiului civil. Conform datelor Bisericii, între 18 iunie 1936 şi 1 aprilie 1937 au fost ucişi nu mai puţin de 6.823 de preoţi, călugări şi călugăriţe, precum şi 12 Episcopi. Atacul amintit mai sus asupra Pr. Laguarda a avut loc pe 17 iunie 1938.

* * *

Eram foarte tânăr. Eram deja preot, şi fusesem trimis într-un sat din provincia de Castellón. Războiul a început la 15 luni după ce am sosit în satul Zucaina. Am urmărit pas cu pas evoluţia lucrurilor, şi am ascuns toate icoanele parohiei, în şuri şi în casele credincioşilor. Plecam dimineaţa de acasă şi mergeam la biserică, dar nu trăgeam clopotele; mulţi preoţi parohi de la ţară au fost omorâţi.

Într-o zi, o bandă ce mergea din sat în sat ucigând, a venit să mă ucidă pe mine. Ajunşi în Zucaina, ei au găsit nişte copii jucându-se în piaţă, şi i-au întrebat: “L-aţi văzut pe preot?” Copii le-au răspuns că nu, şi atunci banda a mers la bar, crezând că am fugit din sat. Patronul barului i-a întrebat furios: “Pentru ce ucideţi preoţii?” Ei au răspuns: “Faptul că sunt preoţi este suficient pentru noi pentru a-i ucide”. Şi au plecat.

Eu am plecat în noaptea aceea la o fermă aflată la o oră şi jumătate de mers pe jos. Proprietarul fermei era unchiul Ber Bernabé, un bătrânel. Când am ajuns deja se lumina de zori. I-am spus unchiului Bernabé: “Ştii pentru ce am venit, ascunde-mă”. El mi-a răspuns: “Este foarte riscant să te avem aici, ar putea să ne ucidă pe toţi”. I-am răspuns: “Unchiule, nu i-am spus nimănui că vin aici. Dacă nici tu nu vei spune la nimeni, atunci nu are ce să se întâmple.”

Era deja zi, şi, auzindu-ne, femeia şi-a chemat soţul. “Bernabé, Bernabé, cine este?” El i-a răspuns: “Este preotul”. Ea l-a întrebat: “Preotul? Dar toţi vor fi ucişi. Ce vrea preotul?” Unchiul Bernabé i-a răspuns: “Să îl ţinem până când trece pericolul. I-am spus că poate rămâne la noi şapte sau opt nopţi, dar nu mai mult.” Ea a spus: “Nu doar câteva zile, ci atât cât este nevoie”. Şi, cum femeia avea un cuvând mai greu decât al bărbatului, m-au lăsat să stau.

Nimeni nu a ştiu unde sunt, dar, cum la un moment dat la fermă au sosit două companii de soldaţi, a trebuit să plec, şi, trecând munţii, am pornit-o spre Valencia. Când eram lângă Segorbe, doi soldaţi care căutau un prizonier ce evadase m-au prins. „Unde mergi”, m-au întrebat. „Spre Valencia”, le-am răspuns. Ei au intrat atunci la bănuieli: „Spune-ne adevărul! Cine eşti”. Le-am spus că sunt preot.

M-au prins de braţe, m-au percheziţionat şi au găsit asupra mea breviarul. Unul din ei m-a lovit în faţă, spărgându-mi nasul şi lăsându-mi ochiul stâng fără vedere pentru trei luni. Am căzut la pământ. Mă loveau şi apoi mă obligau să mă ridic, până când nu am mai putut să mă mişc. Apoi, unul dintre ei m-a împuşcat în cap. Glonţul a intrat pe sub ochiul meu stâng, a trecut prin limbă, gât şi a rămas în plămân.

Celălalt i-a spus să mă mai împuşte încă o dată pentru că eram în viaţă, dar acesta nu a mai tras. M-au aruncat apoi într-o râpă de la marginea drumului. Îi auzeam cum plecau râzând de mine pentru că mă rugam Preasfintei Fecioare. Când nu le-am mai auzit vocile, am încercat să ajung în drum, dar când m-am ridicat am căzut din nou. Mă simţeam groaznic dar mi-am zis: “Trebuie să ajung la drum”. M-am târât, agăţându-mă de iarbă, şi, încetul cu încetul, am ajuns la drum.

Într-un final, pe la miezul nopţii, a trecut pe acolo un autobuz. Cum drumul era îngust iar autobuzul era destul de lat, şoferul nu a avut cum să nu mă vadă şi să treacă pe lângă mine. S-au coborât câţiva oameni, cărora le-am spus că sunt preot şi ce am păţit. Într-un final m-au luat în autobuz şi m-au dus în Castellón, unde m-au lăsat la spital. Eram grav rănit.

În drum spre Castellón, trecând prin Naquera pe la ora 1 noaptea, doi soldaţi au oprit autobuzul şi au vorbit cu şoferul: “Ce faceţi?” “Duc la spital pe cineva grav rănit, pe care l-am găsit pe drum. Un preot.” Cei doi soldaţi s-au dovedit a fi cei care m-au atacat: “Este preotul pe care l-am împuşcat! Nu a murit? Trebuie să îl lichidăm!” Şoferul s-a impus însă în faţa lor aşa că soldaţii m-au lăsat în pace. Am ajuns astfe în Castellón şi am primit imediat îngrijiri.

Când războiul s-a sfârşit, cei doi soldaţi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. Întorcându-mă în Zucaina, tatăl unuia şi mama celuilalt au venit la mine, s-au pus în genunchi în faţa mea şi, făcându-şi semnul crucii, mi-au spus: “Părinte, ai milă de copii noştri, care sunt închişi şi vor fi executaţi pentru ceea ce ţi-au făcut”.

Am luat imediat ceva de scris şi o hârtie şi am scris judecătorului, spunându-i că acum mă simt bine, şi că aş dori să li se ridice condamnarea la moarte. Datorită acestei hârtii semnate de mine, sentinţa le-a fost comutată. Nu ştiu dacă ei mai trăiesc, a trecut mult timp de atunci. Îi mulţumesc lui Isus pentru că mi-a salvat viaţa. Acum mi se spune înviatul din morţi.