Chemare la decenţă, raţiune şi adevăr
30.01.2002, Cluj-Napoca (Catholica) - Un grup de profesori universitari clujeni, greco-catolici şi ortodocşi, indignaţi de atacurile din mass-media ale IPS Bartolomeu Anania, au întocmit un protest, datat la 29 ianuarie 2002. Dintre semnatari îi amintim pe prof. univ. dr. Ioan Vida-Simiti, prof. dr. ing. Zeno Spârchez, prof. dr. ing. Vistrian Mătieş, prof. dr. Culea Eugen, prof. dr. ing. Mircea Galiş, prof. univ. dr. Mihai Abrudan, prof. univ. dr. ing. Tiberiu Coloşi, prof. univ. dr. Traian Canta, prof. univ. dr. Ioan Cosma. Redăm în continuare textul protestului:
Procesul de reconstrucţie instituţională a Bisericii Greco-Catolice a stârnit foarte multe animozităţi în atmosfera relaţiilor interconfesionale din Transilvania
Până în 1948, între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică din Ardeal a existat o relaţie de bună înţelegere în beneficiul naţiunii române şi a României. Această tradiţie a fost întreruptă în 1948 când, în mod tragic, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată în urma dispoziţiilor venite de la Moscova. Totuşi, confesiunea greco-catolică a continuat să se manifeste, chiar dacă în ilegalitate, dovedindu-şi în acest fel vitalitatea.
Din nefericire după 1989, procesul de reconstrucţie instituţională a Bisericii Greco-Catolice, absolut legitim şi necesar, a stârnit foarte multe animozităţi în atmosfera relaţiilor interconfesionale din Transilvania. Modelul toleranţei şi al bunei înţelegeri creştine, urmat în Banat cu foarte multă înţelepciune de către ierarhiile ortodoxă şi greco-catolică, nu numai că nu s-a regăsit în alte regiuni dar a rămas un exemplu absolut singular şi marginal. Drept urmare, vizita în România a Sfântului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea a fost asimilată şi sub forma unui apel la o rezolvare lucidă şi echilibrată a stărilor conflictuale existente în Ardeal între ortodocşi şi greco-catolici.
O rezolvare justă a diferendelor, artificial întreţinute, nu poate fi găsită în afara adevărului istoric
În acest context este regretabil că o discuţie pe o anumită problemă de patrimoniu a devenit un prilej pentru lansarea de declaraţii publice în măsură să producă noi tensiuni. Provocările, cu atât mai mult cu cât provin de la nivelul unor înalţi ierarhi, nu reprezintă sub nici o formă, o cale spre soluţiile cele mai bune, pe care credincioşii le aşteaptă. În consecinţă, apreciem că expedierea situaţiei creată la Mănăstirea Nicula (fost greco-catolică) prin intermediul unor formule de limbaj cel puţin superficiale, nu este în nici un caz benefică. „Federalizarea” Mănăstirii Nicula nu este dorită de nimeni, însă nici demolările, la mai bine de un deceniu de la căderea regimului comunist, nu mai sunt o soluţie acceptabilă, cu atât mai mult cu cât este vorba de un complex arhitectonic şi ecleziastic încărcat de istorie şi tradiţie. Însăşi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice constată că ansamblul monahal de la Nicula este armonios integrat în cadrul geografic şi natural, propunând includerea bisericii pe lista monumentelor istorice. Din acest motiv o rezolvare justă a diferendelor, artificial întreţinute, nu poate fi găsită în afara adevărului istoric, care, cu bună credinţă, oricând poate primi şi o consacrare juridică.
Acuzarea intelectualităţii greco-catolice de atitudini anti-româneşti duce cu gândul spre anumite practici ale anilor `50
Pentru că am pomenit de conceptul „federalizării României”, observăm că utilizarea fără discernământ şi în sens incriminant a acestuia poate face loc la interpretări şi înţelegeri greşite. Aşezarea etichetei de „federalistă”, de la cel mai înalt nivel al ierarhiei Bisericii Ortodoxe, asupra intelectualităţii greco-catolice în ansamblul său, reprezintă un neadevăr şi un abuz sever, care ne duce cu gândul spre anumite practici ale anilor `50, pe care le credem totuşi depăşite. Respingem în mod categoric asemenea proceduri cu iz diversionist, cu atât mai mult cu cât biserica şi intelectualitatea de formaţie greco-catolică au avut un rol determinant în dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti şi în constituirea statului naţional, unitar modern. Din acest punct de vedere, nu este cazul să intrăm în prea multe detalii pentru a demonstra ce au însemnat Inochentie Micu Klein, Şcoala Ardeleană, şcolile Blajului etc. în procesul foarte dificil de emancipare a naţiunii române din Ardeal care s-a finalizat cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Aşadar, ne exprimăm părerea că agresivitatea de limbaj şi etichetările arbitrare ar fi firesc să lase locul adevărului, spiritului de toleranţă şi înţelegere creştină, valori pe care îndrăznim să credem că le împărtăşeşte şi IPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului.
