Harry Potter, o poveste educativă

03.02.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Conferinţei de presă organizată cu ocazia prezentării documentului despre fenomenul `New Age`, Pr. Peter Fleetwood, secretar al Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE), a făcut o aluzie la „fenomenul” Harry Potter, afirmând că acesta nu reprezintă nici o problemă pentru un catolic.

Pr. Fleetwood, englez, fost membru al Consiliului Pontifical pentru Cultură, a amintit că „în copilăria fiecăruia au fost zâne, magi, îngeri şi vrăjitoare, care nu sunt lucruri rele ci un ajutor pentru ca cei mici să înţeleagă conflictul dintre bine şi rău”. Pentru Pr. Fleetwood, autoarea lui Harry Potter, J. K. Rowling, „este o creştină, uneori nu după placul tuturor episcopilor, dar trăieşte ca o creştină şi scrie astfel”.

În decembrie 2001, agenţia Zenit i-a luat un interviu lui Massimo Introvigne, director al Centrului de Studii asupra Noilor Religii (CESNUR), pentru a afla ce gândeşte despre Harry Potter un expert în noile mişcări religioase şi secte.

– Mulţi aduc critici cărţilor despre Harry Potter afirmând că este periculos să-i expui pe copii la vrăjitorie şi la ocultism. Dumneavoastră ce credeţi?
– În calitate de catolic şi de sociolog, consider că este vorba de o interesantă şi totodată periculoasă formă de fundamentalism, o temă care-mi stârneşte un interes deosebit.
Fundamentalismul, în general, constă în a ataca autonomia culturii – şi a sferei seculare în general, inclusiv cea politică – afirmând că nu ar trebui să existe distincţie între cultură şi religie.

Fundamentaliştii, din punct de vedere catolic, nu greşesc în diagnosticarea pe care ei o fac asupra infirmităţii culturii moderne, aşa cum este separarea sau divorţul dintre religie şi cultură. Greşeala constă în tratamentul pe care îl propun pentru această infirmitate.

Conciliul Vatican II – iar Toma din Aquino cu multe secole în urmă – învaţă că religia şi cultura nu ar trebui separate; în acelaşi timp, cere să nu se confunde, deoarece nu sunt una nu e cealaltă. Atunci când Conciliul Vatican II vorbeşte de autonomia sferei seculare, cuvântul pe care îl foloseşte este „distincţie”, ceva diferit de termenul secularist de „separare” şi de cel fundamentalist de „confuzie”.

Fundamentalismul este rar printre catolici, însă cruciada anti-Potter este un exemplu despre cum ideile fundamentaliste protestante au ajuns să se extindă şi în cercurile catolice. Nu există nici o îndoială că atât cărţile cât şi filmul cu Harry Potter sunt exemple excelente de produs social al culturii populare care – spre deosebire de secolul al XVII-lea – nu este controlată de nici o Biserică sau comunitate creştină anume.

Seculariştii vor spune că nu este vorba doar de ceva bun şi pozitiv, şi că ar trebui să evaluăm produsele sociale contemporane cu o deplină independenţă faţă de valorile creştine. Fundamentaliştii resping, sau chiar ard, orice produs al culturii populare contemporane, deoarece formele sale de producţie, limbajele şi stilurile nu sunt intrinsec creştine. Dacă dorim să respectăm învăţătura catolică despre autonomia culturii, deşi păstrăm dreptul de evaluare a produselor conform cu propriile noastre valori, nu putem să aruncăm cultura populară contemporană în totalitate, ci trebuie să evaluăm fiecare caz în parte.

Este clar că de fapt cultura populară modernă foloseşte în mod frecvent limbajul fantastic. Asta înseamnă că ne întoarce la clasici precum „Stăpânul inelelor”, „Vrăjitorul din Oz”, „Mary Poppins” şi „Peter Pan”, ca să nu mai menţionez poveşti vechi precum „Cenuşăreasa”, „Albă-ca-zăpada” şi „Frumoasa adormită”.

Autorii operelor pe care le numim „ficţiuni supranaturale” nu cred în mod necesar în magie. De exemplu, Bram Stoker, creatorul uneia din cele mai răspândite poveşti de ficţiune supranaturală, „Dracula”, a scris şi o carte cu titlul „Impostori renumiţi” împotriva tuturor categoriilor de credinţe superstiţioase şi magice. Stoker era un protestant irlandez, căsătorit cu o soţie pioasă catolică.

Mulţi copii înţeleg că fantasticul se foloseşte în poveştile cu zâne şi în ficţiunile supranaturale pentru tineri ca un limbaj vechi, şi este ficţiune, nu realitate. Dacă respingem utilizarea fantasticului ca limbaj, ar trebui să fim fundamentalişti convinşi, şi să fim contra lui „Mary Poppins”, a lui „Peter Pan” şi a „Frumoasei adormite”.

Desigur, considerând că limbajul fantastic este un limbaj acceptabil nu înseamnă că nu trebuie să analizăm poveştile care sunt relatate în acest limbaj. „Harry Potter”, ca şi „Frumoasa adormită” sau ca „Cenuşăreasa”, după părerea mea, trece acest examen cu o notă mare, deoarece valorile umane pe care le învaţă sunt valori naturale bune.

– Criticii lui Harry Potter văd o mare diferenţă între autori precum Tolkien şi C. S. Lewis care, după opinia lor, folosesc elemente de fantastic într-un mod creştin, şi cărţile lui J. K. Rowling, unde fantasticul se prezintă în mod gnostic şi păgân.
– Mi se pare că aici se face o mare confuzie între autor şi text. Nu este necesar să citesc teoria modernă a interpretării – ca de exemplu, cea a lui Umberto Eco – ca să-mi dau seama că sunt două lucruri diferite. Este suficiente să citesc filosofia clasică pentru a distinge între „intentio auctoris” şi „intentio operis”.

Toţi ştim că Tolkien a fost un bun catolic. Însă oricine nu ştie nimic din biografia lui Tolkien rămâne dezamăgit neîntâlnind nici o referinţă explicită creştină în „Stăpânul inelelor”. Este vorba de tipicul univers alternativ, unde regulile jocului sunt simple, nu aşa cum se întâmplă în viaţa umană.

Pe de altă parte, Pamela Travers, care a scris „Mary Poppins”, era o fidelă discipolă a maestrului de ocultism George Ivanovitch Gurdjieff, ceea ce nu înseamnă că „Mary Poppins” este o propagandă ocultistă. Credinţele private ale autorilor au o oarecare influenţă asupra operelor lor, dar cel mai adesea nu devin referinţe explicite.

Şi-apoi, lumea lui Tolkien este mult mai tristă şi mai problematică decât cea din „Harry Potter”. Dar, repet, este ficţiune, iar ceea ce contează în mod real este lecţia pe care o învăţăm de la personaje şi din luptele lor morale.

– Ce elemente pozitive sunt pentru cititori în aceste cărţi?
– Ca şi în „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien – pe care l-aş recomanda copiilor puţin mai mari decât cititorii obişnuiţi ai lui „Harry Potter” -, există valori preţioase pentru lumea post-modernă în care trăim.

Mai întâi, există o clară distincţie între bine şi rău. În al doilea rând, această distincţie nu este nici toată albă nici toată neagră – caracteristică tipică atât pentru cultura populară de bază cât şi pentru fundamentalism; ba mai mult, personajele bune sunt permanent în pericolul de a fi învinse de un rău care se află în lăuntrul lor.

Acest lucru face ca aceste personaje să fie credibile şi să poată educa. Mă gândesc în plus că neincluzând referinţe specifice la creştinism într-un univers de ficţiune, chiar la un autor profund creştin precum Tolkien, este lucrul cel mai bun care se poate face. Tinerii cititori nu trebuie să confunde lumea ficţiunii cu creştinismul, care face parte din realitate.