„Voi da totul Romei, chiar şi pe mine”

22.05.2003, Blaj (Catholica) - La împlinirea unui an de la trecerea la Domnul a Cardinalului Alexandru Todea, Catholica oferă abonaţilor Ediţii Speciale dedicate acestei personalităţi a Bisericii Greco-Catolice. Ediţiile conţin fragmente din lucrarea „Cardinalul Alexandru Todea – In memoriam”, avându-i ca autori pe Alexandru Petărlecean şi Ioan Moldovan. În prima ediţie, sunt publicate pasaje care descriu anii de studenţie la Roma, relatate atât de către secretara Cardinalului, cât şi de către el însuşi.

După un an petrecut ca student teolog în Seminarul Teologic greco-catolic din Blaj, în toamna anului 1934, tânărul Alexandru Todea a fost trimis la Roma, la Colegiul de Propaganda Fide, studiile urmându-le la Universitatea Pontificală Urbaniana. „Jurnalul pe care l-a început cu această ocazie şi pe care l-a condus cu regularitate în toţi cei şase ani de studiu la Roma, este o vie mărturie a bucuriilor şi suferinţelor, a tuturor dificultăţilor legate de formarea sacerdotală şi de studiu, al căror rezultat a fost un doctorat luat cu apreciere maximă şi o tărie de caracter datorată unui efort permanent de creştere spirituală, de `întărire a voinţei şi de înfrânare a patimilor`, dobândite printr-o desăvârşită respectare a programului, acceptarea docilă a educaţiei şi obedienţă faţă de sfaturile părintelui spiritual.”

Despre impresiile puternice lăsate de acei ani, îşi aminteşte mai târziu: „Cei şase ani, sunt cei mai frumoşi ani ai vieţii mele şi nu-i voiu uita niciodată. (…) Ceea ce m`a impresionat din primele clipe ale intrării mele în Colegiul de Propaganda Fide, a fost grija cea mare privitor la întreţinerea şi sănătatea noastră. Masa pe care o aveam acolo, n`o avusesem niciodată înainte. (…) Hrana era aşa de bună, ca să putem rezista studiului şi pentru ca mortificaţia să nu fie impusă forţat, ci tu având de toate, să te şti comporta, să ştii uneori renunţa, să-ţi impui uneori abstinenţa. (…) De câte ori nu reflectam la masă şi nu gândeam, cu câtă atenţie ne tratează Roma dacă ne-a chemat la sânul ei? Dacă ar vedea tata şi mama, ar vedea, că alţi părinţi mi-am găsit, cari îmi procură hrana de toate zilele.

Această grijă a Romei a constituit impulsul pentru angajamentul său apostolic: „În acelaş timp însă mă gândeam: cât aşteaptă Roma de la mine, în apostolatul meu? Să fiu total al lui Cristos. Şi nu odată, am conclus: Roma, îmi dă totul, dar la timpul potrivit şi eu mă voiu revanşa; voiu da totul, chiar şi pe mine. Ea cheltueşte totul ca eu să nu mă simt străin acolo, să fiu ca în familie, eu de asemenea voiu cheltui totul şi mă voiu cheltui şi pe mine, pentru ca sufletele ce-mi vor fi încredinţate, să simtă că au un părinte, şi că în biserică şi în casa mea, întâlnesc cea mai înaltă caritate posibilă.”

„Cea mai frumoasă însă a fost ziua hirotonirii de preot”, afirmă peste ani viitorul Cardinal. „Doamne Dumnezeule, multe lacrimi de durere am vărsat până la acest moment din viaţa unui tânăr seminarist. 25 martie 1939: preot al lui Isus Hristos şi mai ales hirotonit în Propagandă, înconjurat de toată dragostea şi de toată atenţia din partea lumii întregi, prezentă în colegii mei. Seară de seară, în timp ce eu retras, mă pregăteam pentru ziua cea mare, ei în capelă se rugau pentru mine. La liturghie a asistat toată lumea din Colegiul de Propaganda Fide, cari au rămas încântaţi de frumuseţea ritului nostru.”

„Din prima zi a intrării mele în Propagandă, am promis Preacuratei Fecioare Maria că voi recita zilnic, cât voiu sta la Roma, în genunchi, în faţa Sf. Sacrament `O Doamna mea Preabinecuvântata` dela sfârşitul Paraclisului, ca să-mi aflu părinţii în viaţă la reîntoarcere. N`am neglijat niciodată această promisiune.” Cu tot dorul de casă, despărţirea de Roma este şi ea plină de frământări: „Acum începe nostalgia, întristarea şi adevăratele preocupări. Am intrat într`un joc de care depinde viaţa mea veşnică! Trebuie să plec acasă. Să mă reîntorc în ţară. Doamne, câte gânduri îmi treceau prin minte! Apoi regretul că trebuie să părăsesc Roma şi prietenii pe cari îi aveam acolo. Îmi era dor şi de casă, dar tremuram la gândul plecării mele din Propaganda Fide. (…) Vorbeam cu prof. Piolanti, care îmi spunea, `dacă vei fi, aşa cum ai fost la Roma, vei fi fericit, te vei bucura de multe simpatii şi-ţi vei crea o atmosferă, în cari te vei simţi bine, căci aşa eşti d-ta! Suferinţa îţi va aduce bucurie!`”