Biserica este frumoasă

18.06.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Audienţei Generale din această dimineaţă, Papa Ioan Paul al II-lea le-a vorbit miilor de pelerini adunaţi în Piaţa Sfântul Petru din Vatican despre frumuseţea Bisericii, continuând seria de cateheze pe marginea Psalmilor şi a Cântărilor din rugăciunea de dimineaţă a Laudelor.

1. A început ca un Magnificat minunata Cântare pe care Liturgia Laudelor ne-o propune şi care a fost proclamată acum: „Bucura-mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul meu întru Dumnezeul meu” (Isaia 61,10). Textul este introdus în partea a treia a Cărţii profetului Isaia, o secţiune despre care cercetătorii afirmă că datează dintr-o epocă mai târzie, când Israel, reîntors din exilul în Babilon (secolul al VI-lea î.C.), îşi reia viaţa de popor liber pe pământul părinţilor şi reclădeşte Ierusalimul şi templul. Nu degeaba cetatea sfântă, aşa cum vom vedea, este în centrul Cântării, iar orizontul ce se deschide este luminos şi plin de speranţă.

2. Profetul începe Cântarea reprezentând poporul renăscut, îmbrăcat cu veşminte minunate, ca o pereche de miri, gata pentru marea zi a celebrărilor nupţiale (cf. v.10). Imediat după aceea, este evocat un alt simbol, expresie a vieţii, a bucuriei şi a noutăţii: simbolul vegetal al seminţei (cf. v. 11).

   Profeţii recurg la imaginea seminţei, în forme diferite, pentru a-l reprezenta pe Regele mesianic (cf. Isaia 11,1; 53,2; Ieremia 23,5; Zaharia 3,8; 6,12). Mesia este o sămânţă rodnică ce reînnoieşte pământul, iar profetul explică sensul profund al acestei vitalităţi: „Domnul Dumnezeu va face dreptatea să răsară” (Isaia 61,11), motiv pentru care cetatea sfântă va deveni ca o grădină a dreptăţii, adică de fidelitate şi de adevăr, de dreptate şi de iubire. Aşa cum spunea puţin mai devreme profetul, „zidurile tale le vei numi mântuire şi porţile tale laudă” (Isaia 60,18).

3. Profetul continuă să ridice glasul cu putere: cântul este neobosit şi vrea să reprezinte renaşterea Ierusalimului, în faţa căruia e gata să se deschidă o nouă eră (cf. Isaia 62,1). Cetatea este zugrăvită ca o mireasă care este pe punctul de a celebra nunta.

   Simbolismul sponsal, care apare cu intensitate în acest fragment (cf. v. 4-5), în Biblie este una dintre imaginile cele mai intense pentru a exalta legătura de intimitate şi legământul de iubire care are loc între Domnul şi poporul ales. Frumuseţea sa formată din „mântuire”, „dreptate” şi „laudă” (cf. v. 1-2) va fi atât de minunată încât va putea fi „o minunată cunună în mâna Domnului” (cf. v. 3).

   Elementul decisiv va fi schimbarea numelui, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre atunci când fata se mărită. A căpăta un „nume nou” (cf. v. 2) înseamnă într-un fel a dobândi o nouă identitate, a întreprinde o misiune, a-şi schimba radical viaţa (cf. Geneză 32,25-33).

4. Noul nume pe care îl va lua mireasa Ierusalimului, destinată să reprezinte întreg poporul lui Dumnezeu, este ilustrat în contrastul pe care îl specifică profetul: „Nu ţi se va mai zice ţie `Alungata`, şi ţării tale `Pustiita`, ci tu te vei chema `Întru tine am binevoit` şi ţara ta `Cea cu bărbat` ” (Isaia 62,4). Numele care mai înainte indicau situaţia de abandonare şi de dezolare, adică devastarea cetăţii de către babilonieni şi drama exilului, acum sunt înlocuite cu nume ale renaşterii, care sunt cuvinte de iubire şi de tandreţe, de sărbătoare şi de fericire.

   În acest punct, toată atenţia este îndreptată asupra mirelui. Şi iată marea surpriză: Domnul însuşi îi dă Sionului noul nume nupţial. Este minunată mai ales declaraţia finală, care rezumă firul cântării de iubire pe care poporul a intonat-o: „În ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara, cel ce te-a zidit se va însoţi cu tine, şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău” (v. 5).

5. Cântarea nu mai preamăreşte nunta dintre un rege şi o regină, ci celebrează iubirea profundă care îl uneşte pentru totdeauna pe Dumnezeu de Ierusalim. În mireasa sa pământească, adică în poporul sfânt, Domnul află aceeaşi fericire pe care soţul o experimentează în soţia iubită. Dumnezeul cel distant şi transcendent, judecătorul drept, este înlocuit acum cu Dumnezeul apropiat şi îndrăgostit. Acest simbolism nupţial se va transfera în Noul Testament (cf. Efeseni 5,21-32) şi va fi reluat şi dezvoltat de Părinţii Bisericii. De exemplu, sfântul Ambroziu aminteşte că în această perspectivă „soţul este Cristos, soţia este Biserica, mireasă din iubire, fecioară prin curăţia intactă” (Esposizione del Vangelo secondo Luca: Opere esegetiche X/II, Milano-Roma 1978, p. 289).

   Şi continuă, într-o altă operă a sa: „Biserica este frumoasă. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu îi spune: `Toată frumoasă eşti, prietena mea, şi nu e motiv de dojană în tine` (Cantico 4,7), pentru că vina a fost spălată… De aceea, Domnul Isus – îndemnat de dorinţa unei iubiri atât de mari, de frumuseţea veşmântului ei şi de harul ei, deoarece în cei care au fost purificaţi nu mai este urmă de vină – îi spune Bisericii: `Pune-mă ca pecete pe inima ta, ca pecete pe braţul tău` (Cantico 8,6), adică: eşti împodobită, toată frumoasă eşti, nimic nu îţi lipseşte! `Pune-mă ca pecete pe inima ta`, pentru ca prin ea să strălucească credinţa ta în plinătatea sacramentului. Şi faptele tale să strălucească şi să arate chipul lui Dumnezeu, după chipul căruia ai fost făcută” (I misteri, nn. 49.41: Opere dogmatiche, III, Milano-Roma 1982, pp. 156-157).