Este familia o instituţie depăşită în zilele noastre?
08.08.2003, Oradea (Catholica) - „Este familia o instituţie depăşită în zilele noastre? Ce valoare are familia pentru tinerii de vârsta noastră?” Acestea sunt întrebările pe care le-au ridicat la începutul conferinţei „Dragoste, sexualitate şi familie” cei care au susţinut-o în zilele de 7 şi 8 august 2003, la INTC. Această temă a trezit cel mai mult interesul tinerilor, de fiecare dată sala fiind arhiplină.
Moderatorul conferinţei a fost Adela Lazăr, care îşi pregăteşte masteratul în Consiliere familială în Austria, iar conferenţiarii au fost: Oana Tuduce, care şi-a luat masteratul în Consiliere psihologică la Roma; Mihaela Levai, consilier în cadrul unui centru pentru probleme de familie şi la o şcoală pentru copii cu probleme psihice; Aliodora Cosmovici, studentă în anul VI la medicină generală în Bucureşti; şi Andrei Cosmovici, masterand în sociologie.
Oana Tuduce a vorbit pentru început despre trecerea de la prietenie la căsătorie, explicând diferenţa dintre îndrăgostire şi dragoste. Îndrăgostirea apare în urma unui proces de căutare reciprocă, în care alegerea se face în primul rând în funcţie de calităţile fizice; este caracterizată de egoism: îndrăgostitul se simte bine, se gândeşte mai mult la sine. El nu face planuri de viitor, îl idealizează pe celălalt; cuplul are tendinţa de izolare faţă de restul lumii.
Dragostea în schimb este un sentiment matur, denotă maturizarea tânărului; în dragoste mă măsor pe mine în legătură cu celălalt, iar cunoaşterea reciprocă este mai profundă. Dragostea durează în timp, şi oferă sentimentul de siguranţă. În dragoste, cei doi ajung să facă proiecte de viaţă, şi astfel apare ideea de a se căsători, de a întemeia o familie.
Mihaela Levai a vorbit în continuare despre alegerea partenerului, care se face în funcţie de valorile dobândite în copilărie; de similaritatea de firi, gusturi, interese, preocupări etc.; în funcţie de complementaritatea în aceste privinţe. Alegerea nu se face nici pe bază de similaritate extremă, nici de complementaritate extremă, a subliniat Mihaela Levai.
Ea a atras atenţia asupra importanţei faptului ca, înainte de căsătorie, tinerii să îşi pună întrebarea „Vreau să trăiesc cu el/ea toată viaţa?”, indicând câteva aspecte care trebuie cunoscute în vederea luării unei hotărâri: ce planuri are partenerul, cum vede el cuplul; relaţia lui/ei cu proprii părinţi; rolul pe care consideră el/ea că trebuie să şi-l asume în familie etc. Vorbindu-le tinerilor şi despre importanţa cunoaşterii de sine într-o relaţie, Mihaela Levai i-a îndemnat să cântărească bine alegerea pe care o fac, fie oneşti de la început, să aibă curajul să recunoască: „Nu sunt capabil să fac (încă) pasul acesta”, decât să greşească.
Adela Lazăr a introdus în continuare tema căsătoriei de probă, prezentată de Oana Tuduce, arătând faptul că, din păcate, societatea nu încurajează prea mult familia, neglijează pregătirea omului pentru familie, spre deosebire de pregătirea pentru carieră. Oana Tuduce a vorbit despre cauzele care îi determină pe tineri să aleagă să trăiască împreună fără a fi căsătoriţi: faptul că astăzi nu se mai vorbeşte despre renunţarea de sine, căsătoria fiind văzută ca un set de norme care îngrădesc dragostea, dorinţele; comoditatea, dorinţa de a amâna luarea unei decizii; mentalitatea societăţii, a familiei din care provin tinerii.
Andrei Cosmovici a răspuns la întrebarea: Ce face un cuplu creştin atunci când doreşte să amâne venirea pe lume a unui copil, sau când doreşte să aibă un copil? El a explicat faptul că metodele naturale de planificare familială, singurele recomandate de Biserică în această privinţă, au ca principiu aflarea perioadelor de fertilitate/infertilitate din cadrul ciclului unei femei, pornind de la observarea unor semne exterioare ale corpului femeii. Andrei Cosmovici a subliniat şi faptul că Biserica, având în vedere faptul că un cuplu ar putea amâna astfel la nesfârşit venirea pe lume a unui copil, recomandă în magisteriul său ca aceste metode să nu fie utilizate cu egoism, unul dintre scopurile căsătoriei fiind tocmai naşterea şi creşterea copiilor.
Mihaela Levai a revenit apoi asupra prezentării ciclurilor existente în viaţa unei familii, care generează anumite crize în familie. A vorbit astfel despre căsătorie şi luna de miere; învăţarea paşilor în doi; naşterea primului copil; şcolarizarea primului copil; adolescenţa primului copil; lăsarea copilului să plece de acasă; apariţia nepoţilor; moartea unui partener. Ea a insistat mai mult asupra etapei învăţării paşilor în doi, subliniind apoi faptul că, deşi există în orice familie probleme, bucuriile sunt de zeci de ori mai multe: a te metamorfoza prin celălalt; sentimentul securităţii; autodescoperirea şi descoperirea celuilalt; bucuria intimităţii în doi etc.
După ce conferenţiarii au expus temele, tinerii au pus în scris întrebări. Dintre acestea amintim: De ce căsătoria este un pas ireversibil? De ce contracepţia este interzisă de Biserică? Relaţiile sexuale înainte de căsătorie, cu cel cu care mă voi căsători, sunt un păcat? Există o „reţetă” pentru alegerea partenerului? Există criterii de stabilire a compatibilităţii/incompatibilităţii din punct de vedere sexual, fără întreţinerea de relaţii sexuale? Ce este gelozia, de ce suntem geloşi, ce putem face pentru ca aceasta să nu afecteze relaţia de cuplu? Un copil este afectat de faptul că părinţii lui trăiesc în căsătorie de probă?
Din răspunsurile date la întrebări, am reţinut faptul că rata divorţului este mai mare la cuplurile care se bazează dominant pe similaritate în alegerea partenerului; că dacă nu există malformaţii, nu se pune problema de incompatibilitate din punct de vedere sexual între parteneri; că dacă doi parteneri nu îşi asumă responsabilităţile de soţ/soţie, se ridică întrebarea dacă şi le pot asuma pe cele de părinţi. Adela Lazăr l-a citat în încheierea conferinţei pe un profesor al ei: „Drumul mântuirii mele poartă numele soţului/soţiei mele”.
