Teologul Casei Papale vorbeşte despre munca sa

26.12.2003, Vatican (Catholica) - Una dintre surprizele recentelor numiri de Cardinal a fost cea pentru pr. Georges Cottier, teolog al Casei Papale. Ridicarea la această demnitate a fost un semn de recunoaştere din partea Papei Ioan Paul al II-lea a slujirii adusă teologiei de către acest dominican elveţian. La 81 de ani, Cardinalul Cottier nu poate participa în Conclav la alegerea următorului Papă. Reproducem în continuare un interviu luat de ZENIT Cardinalului Cottier, despre activitatea acestuia.

– În 1990 aţi fost numit teolog al Casei Papale, ceea ce înseamnă de fapt că sunteţi teologul Sfântului Părinte. Este o sarcină ce se desfăşoară cumva în umbră în Vatican. Care este diferenţa între activitatea Dvs şi cea a prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care de asemenea trebuie să fie un excelent teolog?
– Sarcina prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei este diferită de a mea. Ca preşedinte al Dicasterului, el trebuie să intervină acolo unde problemele teologice crează dificultăţi; de exemplu atunci când este publicată o lucrare ce conţine idei teologice eronate, şi când laicii sau Episcopii apelează la el, prefectul trebuie să răspundă. În schimb, munca mea constă în a da „nihil obstat” tuturor textelor care sunt rostite de către Sfântul Părinte şi care nu sunt scrise de mine. Majoritatea textelor vin de la colaboratori ai Sfântului Părinte, din diferite organisme, toate fiind trimise la Secretariatul pentru Stat. Eu trebuie să citesc textele care nu ţin de diplomaţia Vaticanului, adică toate celelalte care privesc doctrina, asistenţa pastorală, enciclicele, audienţele, catehezele de miercuri, discursurile la vizitele „ad limina”…

– Deci nici un text de această natură nu părăseşte Vaticanului fără a trece mai întâi prin biroul Dvs.
– Practic da. Eu fac observaţii asupra clarităţii limbajului, pentru ca să nu apară ambiguităţi în textele pe care le pronunţă Papa. Tot sarcina mea este să conserv o armonie între stilurile diferitelor discursuri, dat fiind că sursele lor sunt atât de diferite. De asemenea sunt atent ca Papa să nu se pronunţe în probleme care sunt încă în dezbatere în mediile teologice. Mai fac observaţii atunci când e vorba de prudenţă. Trebuie să decid dacă este oportun sau nu să se afirme anumite lucruri. Mă duc şi la Secretariatul de Stat unde, împreună cu Arhiepiscopul Leonardo Sandri, reanalizăm textele. Ele trebuie să formeze împreună o armonie şi de aceea trebuie să colaborăm.

– Care sunt temele care au avut cel mai mare impact asupra Dvs, în această perioadă, de lucru atât de îndeaproape de Sfântul Părinte?
– Trebuie să spun că înainte să fiu Cardinal am fost secretar al Comisiei Teologice Internaţionale şi consultor în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Numeroase teme importante au fost abordate în aceste circumstanţe. Dar întorcându-ne la Sfântul Părinte, aş spune că printre cele mai importante texte publicate în aceşti ani se numără desigur Catehismul Bisericii Catolice, un text care este nu numai complet ci şi prezentat într-un mod clar, cu o frumoasă dimensiune spirituală. Din păcate, în opinia mea, Catehismul nu este suficient cunoscut.

Apoi desigur de mare importanţă sunt marile enciclicele ale Papei; în cazul lor, am fost de asemenea implicat şi în etapa de pregătire a lor, nu numai în lectura finală, în special la „Veritatis Splendor” şi „Fides et Ratio.” Nu putem uita „Ut Unum Sint”, enciclica despre ecumenism care este de asemenea un text important, sau enciclicile despre doctrina socială a Bisericii.

– Aţi jucat de asemenea un rol important în cadrul Marelui Jubileu al Anului 2000, deşi tot din umbră, într-un fel.
– Da, am fost numit preşedinte al Comisiei Teologico-Istorice pentru pregătirea Marelui Jubileu. Împreună cu Comisia Teologică Internaţională am fost personal foarte interesat de cererea de iertare a Bisericii. La 12 martie, dacă vă amintiţi, în Anul Sfînt, a fost celebrată o ceremonie de cerere de iertare. A fost o zi frumoasă şi impresionantă, nu numai prin conţinutul ei, ci şi prin gestul Papei de a îmbrăţişa Crucea – un gest plin de semnificaţii, din care putem înţelege sfinţenia Bisericii dar şi slăbiciunile atâtor creştini.

– Dar acest gest al Sfântului Părinte de a cere iertare pentru păcatele Bisericii a fost foarte combătut. Au fost parcă şi teologi care s-au opus ideii, nu?
– Îmi amintesc că am vorbit cu un Episcop care gândea foarte pastoral. Îi era teamă că presa seculară va abuza de acest gest pentru a acuza Biserica şi a scandaliza Poporul lui Dumnezeu. Răspunsul meu a fost că este nevoie să se explice bine oamenilor semnificaţia acestui gest. Papa nu a spus doar: cer iertare. Ci a spus şi: iert şi cer iertare, deoarece Biserica a suferit şi ea mult, şi de-a lungul timpului au existat numeroase calomnii la adresa Bisericii. De aceea, este necesar să fim atenţi la aceste două aspecte.

Dar când e vorba de creştinii care au păcătuit şi au lăsat pete în istorie, este bine să ne facem un examen al conştiinţei nu numai pentru că trebuie să ne gândim la victime, ştiind că doar Dumnezeu poate să repare răul făcut, ci şi la urmaşii victimelor, descendenţii putând de asemenea suferind până azi consecinţele acelor păcate. Trebuie deci formulat un angajament că astfel de erori nu se vor repeta. Trebuie să fie o lecţie pentru viitor.

– Pentru a da un exemplu, nu ar mai trebui să existe războaie religioase?
– Exact. Aceasta este o problema interesantă. Între cele mai mari dezastre din istoria Europei se află războaiele religioase care au făcut ca în epoca Iluministă să se spună că luptele dintre creştini vin din faptul că diferenţele conduc la fanatism. Istoricii ne arată că adesea argumentul religios a fost folosit ca pretext pentru a obţine puterea lumească. Regi şi prinţi s-au folosit de Biserică pentru propriile interese. Aceasta îi obligă pe creştini să facă o examinare mai profundă a conştiinţei. Consider importantă în acest sens o afirmaţie din Conciliul Vatican II, din declaraţia despre libertatea religioasă: adevărul poate fi apărat doar cu mijloacele adevărului. A trebuit să treacă secole să afirmăm aceasta.

– Deci Bisericii nu trebuie să îi fie frică să îşi recunoască greşelile, pentru că adevărul va triumfa în final?
– Da, adevărul câştigă întotdeauna. Ştim că misterul creştin este misterul îndurării lui Dumnezeu care vine să vindece rănile păcatelor oamenilor. De aceea, să ne recunoaştem păcatele este de asemenea un act de mărturisire a primatului adevărului, şi nu slăbeşte creştinismul. Eu cred că adevărul este o forţă, un mesaj de speranţă şi nu de violenţă. Este necesar de asemenea să recitim textele rugăciunilor de atunci ale Cardinalilor care sunt foarte bogate în conţinut şi care ne fac să medităm.

Un alt moment semnificativ al Anului Sfânt, pe care trebuie să îl vedem legat de ziua cererii iertării, este ziua venerării martirilor secolului XX. Când trebuie să cerem iertare o facem pentru că am scandalizat imaginea Bisericii, iar scandalul este o negare a mărturiei. Vocaţia creştinilor include martirajul ca formă supremă de mărturie. Toţi creştinii trebuie să dea mărturie. De aceea, aceste două zile nu pot fi văzute separat.

– Papa a realizat o capodoperă prin intensul program al Jubileului.
– Da, închiderea Anului Sfânt a fost impresionantă din punctul meu de vedere. În primul rând mă gândesc la eforturile depuse de Papa de-a lungul întregului An Jubiliar, şi la faptul că Jubileul a fost un fel de apoteoză a întregului său pontificat. Sărbătoarea Epifaniei, pe 6 ianuarie 2001, în loc să marcheze încheierea Jubileului a marcat momentul unui nou impuls dat de Papă Bisericii, prin relansarea noii evanghelizări. Textele „Novo Millennio Adveniente” şi „Novo Millennio Ineunte” sunt două texte fundamentale. În al doilea text, publicat la sfârşitul Anului Sfânt, Papa propune un întreg program pentru noua evanghelizare, şi spune că cele mai importante „instrumente” necesare în noua evanghelizare sunt sfinţenia şi rugăciunea. Acestea sunt ca doi piloni. Şi mai departe, Sfântul Părinte a continuat să traseze viitorul Bisericii cu o logică impresionantă, prin Scrisoarea apostolică despre Sfântul Rozariu şi prin Enciclica „Ecclesia de Eucharistia.”