M-a învins harul lui Dumnezeu
02.03.2004, Iaşi (Catholica) - La 24 martie părintele Anton Dămoc, OFMConv., va împlini 94 de ani şi este decanul de vârstă al tuturor preoţilor din Moldova. La această vârstă venerabilă, şi în preajma împlinirii a 67 de ani de preoţie, pr. Iosif Dorcu, decan de Iaşi, l-a rugat să împărtăşească ceva din viaţa şi experienţa sa. Rezultatul a fost un interviu publicat în ultimul număr din „Lumina creştinului” şi preluat de Catholica în continuare.
– Părinte, pentru început aş dori să vă prezentaţi.
– Chiar dacă nu e foarte potrivit să mă prezint eu pe mine însumi, vă voi destăinui ceva din istoria vieţii mele. M-am născut la Săbăoani, în ajunul Bunei-Vestiri a anului 1910. Părinţii mei au fost Anton Dămoc şi Catrina, născută Dumea. Seminarul l-am început la Hălăuceşti. Era imediat după război. Nu aveam la început gândul de a deveni preot şi să merg pe urmele fratelui meu mai mare, Mihai Dămoc. Dar se vede că harul lui Dumnezeu a fost mai tare decât voinţa mea, m-a învins şi mi-a îndreptat paşii spre preoţie. Aşa se face că din aprilie 1937 sunt preot. După aceea am activat în diferite parohii, mai ales la Hălăuceşti şi la Săbăoani.
– Ce s-a întâmplat în 1949?
– În 1949 a fost un moment greu al vieţii mele: am fost arestat şi condamnat la 13 ani de închisoare, din care am executat zece. Iar după aceea am avut domiciliul forţat 5 ani. Să mai spun că în închisoare am suportat şi trei operaţii.
– Cum aţi reuşit să depăşiţi aceşti ani grei, părinte?
– Trebuie să spun că fără credinţă, fără dragoste, fără grijă de mântuire e imposibil de dus o asemenea cruce. Dar Dumnezeu mi-a dat tăria necesară şi am reuşit să depăşesc aceste greutăţi. Am ştiut tot timpul că suferim şi lucrăm pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru împodobirea sufletului.
– Consideraţi că anii de închisoare pot avea şi un efect bun de întărire a caracterului şi a credinţei?
– Pentru cel arestat, pentru mine personal, nu aş crede. Noi, ca preoţi, am fost de folos pentru ceilalţi: pentru a-i întări, pentru a-i ajuta, chiar pentru a-i readuce pe calea credinţei.
– Aţi putut avea o viaţă spirituală în închisoare?
– Vă spun că numai viaţa spirituală ne-a menţinut. Noi, preoţii, ne-am rugat mereu ca şi cum am fi fost la mănăstire, doar fără Liturghie. Numai de două ori am reuşit să celebrăm Liturghie, când civilii care ne păzeau ne-au adus ceva vin.
– Aţi avut un regim mai greu în închisoare pentru că eraţi preot?
– Aş putea spune că uneori da. Am fost de câteva ori adunaţi toţi care eram preoţi, călugări pentru a fi supuşi unui regim mai dur de intimidare. Am avut şi un moment maxim de încercare. Cred că Dumnezeu a vrut să ne încerce să vadă dacă ne temem de moarte sau nu. Am fost scoşi în timp de noapte pentru a fi executaţi. Nici acum nu ştiu dacă au vrut cu adevărat să ne execute sau nu, dar trăirea şi emoţiile din acea noapte au fost ca şi cum am fi fost executaţi.
– Părinte, ascultând doar câteva frânturi din viaţa Sfinţiei voastre, îmi dau seama că experienţele pe care le-aţi avut sunt multe şi interesante. În încheiere, ce ne-aţi putea spune nouă, preoţilor mai tineri?
– În primul rând să nu uitaţi nici un moment de obligaţiile pe care le-aţi luat în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii. În al doilea rând să aveţi o mare grijă de a învinge tot ceea ce vă îndepărtează de ideal: mântuirea voastră şi a sufletelor.
